Soccerly correct

Andrei Cristea s-a întors în campionatul românesc cu discreția și profesionalismul care i-au caracterizat întreaga carieră

Fără tam-tam, fără vorbe mari, fără promisiuni. Așa a revenit Andrei Cristea în Liga 1. În surdină. A apărut în lotul Iașiului cu câteva zile înaintea startului sezonului de primăvară, după un an de ligi inferioare italiene.

Nu i-au trebuit săptămâni de readaptare sau luni întregi pentru a se pune la punct cu pregătirea fizică. A intrat direct în echipă și s-a pus pe treabă: 5 meciuri jucate, 5 contribuții majore concretizate în două goluri și 3 pase decisive.

De fapt, Andrei nu face altceva decât ce a făcut în toată cariera. De când a debutat pe prima scenă, la 17 ani, aruncat în luptă la FCM Bacău de ochiul și curajul lui Gheorghe Chivorchian, și până azi, când se apropie de 32 de primăveri, atacantul a lăsat urme pe oriunde a trecut.

Fără să apelez la Google, scriu doar din amintiri și din meciuri urmărite pe viu ori la tv, îl revăd pe tizul meu marcând goluri importante. În Giulești cu moldovenii. Sub comanda lui Zenga la Steaua, îl revăd punctând în derby-ul din Ștefan cel Mare, apoi calificând echipa în „optimile” UEFA cu „dubla” lui celebră în fața Valenciei.

La Dinamo mi-l amintesc bătând Steaua de unul singur. La Timișoara, Brașov și Iași dând goluri lui Dinamo și lui Rapid, iar exemplele pot continua. Căci băiatul și-a trecut în palmares titlul de golgeter al României pe când era „câine”.

Chiar și aventurile externe au avut borne importante. În Germania a salvat-o de la retrogradare pe Karlsruhe cu un gol și un assist, combinație cu care a ajutat-o chiar anul trecut și pe Salernitana să promoveze în Serie B. Curios e că a reușit mai mereu acolo unde drumul i s-a intersectat cu un antrenor italian, Zenga la Steaua, Bergodi în primul descălecat la Iași, Napoli acum.

Fără figuri de primadonă, fără aere de vedetă scăpătată, fără pretenția de a i se ridica statui, Andrei a știut să respire și aerul tare din vestiarele echipelor noastre de top, dar nu i-a căzut rangul să revină la munca de jos.

A vrut mereu să joace, să arate ce și cât poate și de aceea, când a simțit că nu mai e dorit, n-a ținut de banca de rezerve și de contul din bancă. A plecat de la cupele europene la retrogradare, din prima divizie română în Serie C, de la echipa națională la 2.Bundesliga.

A făcut nu doar ceea ce era mai bine „pentru el și pentru familia lui”, ci s-a gândit mereu cum să procedeze pentru a nu păcăli fotbalul. Pentru a-l trata cu corectitudine. Pentru a-i da înapoi ceea ce alții n-au considerat că ar trebui să restituie. Dedicarea, munca, pasiunea. Oriunde și la orice vârstă.