Versiuni ale chinului

Cocoloşiţi, protejaţi excesiv, ţinuţi departe de problemele reale ale vieţii, neantrenaţi social, mulţi fotbaliştii clachează la finalul carierei

În vîltoarea unei săptămîni dominate de mişcările de trupe din Liga 1, mult mai spectaculoase decît în alte perioade de transferuri, atenţia mi-a fost reţinută de un titlu al unei ştiri publicate de gsp. „Ieftin înseamnă chin”, au titrat foştii mei colegi la plecarea Stelei în Antalya, deasupra unui material în care relatau „peripeţiile prin care au trecut jucătorii” din cauza faptului că delegaţia a pierdut legătura aeriană la Istanbul, a stat ore bune în aeroport şi a ajuns la destinaţie în miez de noapte. Cauza depistată era „austeritatea” administraţiei care a decis ca deplasarea să se facă, pentru 15.000 de euro, cu cursă de linie, în loc să achite 40.000-50.000 pentru un charter.

Timp de mai bine de două decenii, cît am scris şi eu astfel de materiale, am fost de asemenea prizonierul unor idei preconcepute. Al unor şabloane ce mi-au fost, direct sau subliminal, induse. Uneori le conştientizam, le discutam cu Tolo în dimineţile în care eram singuri în redacţie, aşteptînd şedinţele de sumar, şi încercam să le explicăm colegilor de ce trebuie evitate. Dar, asemenea medicilor din secţia „infecţioase”, de multe ori, fără să ne dăm seama, ne infectam şi noi. Ceea ce a fost bun e că măcar am încercat să reducem din „celebrele” idei că la Mondiale sau la Olimpiade preţurile explodează, că la ei e bine şi la noi rău, că ei au şi noi nu, că nemţii sînt bogaţi şi nordicii civilizaţi, că rusoaicele sînt frumoase şi scoţienii au ariciul în buzunar etc, etc, etc.

Dar nu jurnaliştii reprezintă subiectul acestor rînduri, ci fotbaliştii. De la ei au primit mesajul cei care au scris că tot ce li s-a întîmplat a fost un calvar. Că au ajuns în Turcia „extrem de obosiţi şi nervoşi”. Chinul unui jucător a ajuns azi acela că stă într-un aeroport 5-6 ore şi că ajunge la hotelul de lux abia în miez de noapte. Că pierde cina sau o mănîncă prea tîrziu. Dacă lucrurile s-ar fi întîmplat înaintea vreunui meci oficial, panica ar fi fost de înţeles, dar înaintea unui stagiu de 10 zile ea e doar o fandoseală.

Din nefericire, fotbaliştii au fost obişnuiţi să gîndească aşa şi oricine le-ar explica faptul că din diferenţa de 25.000-35.000 de euro un român de rînd ar trăi un an sau o grupă de juniori ar avea bugetul asigurat devine în cel mai bun caz retrograd sau în cel mai rău un duşman. Din nefericire în primul rînd pentru ei. Obişnuiţi să fie cocoloşiţi aici în România, să aibă în permanenţă pe cineva care să le rezolve tot soiul de probleme, un prieten care să le plătească facturile şi să le spele maşina, o prietenă care să-i accepte toanele, un antrenor care să-l înţeleagă cînd n-are chef să se pregătească, un preşedinte care să-i rezolve facilităţi, altele decît cele prevăzute în contract, copilul devenit matur va avea cel puţin două şocuri.

Primul este momentul transferului în străinătate, cînd multe dintre favoritisme se termină brusc. Acolo e singur şi trebuie să se descurce. Dar, ţinînd cont că e tot jucător şi starea de cocon, mult mai bine plătit, se manifestă peste tot în fotbal, unii se integrează şi continuă. Al doilea moment, finalul carierei, e mult mai dificil. Pasul în viaţa reală e bulversant, motiv pentru care multe foste staruri clachează, divorţează, falimentează, devin cazuri sociale. E decontul unei tinereţi în care n-au fost învăţaţi să-şi gestioneze singuri destinul. Să se organizeze, să înţeleagă ce li se întîmplă, să accepte şi să conştientizeze greul astfel încît o aşteptare de cîteva ore în aeroport să nu li se mai pară un chin. Ci doar un sofism.