Ai carte, ai parte. Chiar şi de trofee

La Coverciano, una dintre materiile la cursurile de licenţă pentru antrenori de toate tipurile este literatura italiană

Am aflat informaţia cu prilejul meciului naţionalei noastre la Bologna. Am păstrat-o cîteva zile, nu pentru că aş fi aflat formula bombei atomice, ci tocmai pentru a nu crea un efect similar în momentul în care ar fi trebuit s-o dau mai departe. Vizată era marea familie a tehnicienilor români. Cu sfială, cu riscul de a fi catalogat penibil şi venit din altă lume, cu mare grijă nu cumva să deranjez, joi, mi-am luat inima în dinţi şi am comunicat-o membrilor Comisiei Tehnice. La renumita Şcoală de Antrenori de la Coverciano, instituţie fondată la mijlocul secolului trecut, una dintre materiile obligatorii ale cursanţilor diverselor licenţa Pro, A, de juniori etc este LITERATURA ITALIANĂ.

Carevasăzică, toţi oamenii ăia care au trecut pe acolo şi-i vedem la televizor ridicînd Cupe Mondiale sau trofeele Champions League ştiu cîteva lucruri elementare despre Dante, Petrarca, Goldoni, Lampedusa sau, mai nou, Baricco. Dincolo de posesie, tranziţie sau tehnică individuală, Arrigo Sacchi, Marcello Lippi, Carlo Ancelotti au dobîndit maximum de calificare profesională în materie de fotbal abia după ce au ştiut cîteva lucruri şi despre, să zicem, Machiavelli. Şi nu poate spune nimeni că nu le-ar fi folosit chiar în joc.

Rolul antrenorului nu este doar acela de a pregăti muşchii jucătorului. Dintotdeauna, sub diverse forme, valenţa sa educaţională a contribuit din plin la succesul sportiv. Un alt italian celebru şi prins în tabla de materii de la Coverciano, Umberto Eco, a susţinut o conferinţă, acum 15 ani, la Mantova, cu tema: „la ce foloseşte literatura?”, iar una dintre concluzii a fost aceea că „ea ţine în exerciţiu, înainte de toate, limba ca patrimoniu colectiv”. Din cărţi citite cu plăcere deprinzi poate mai uşor decît din manuale şcolare, printre altele, exprimarea corectă. Iar asta nu poate nicidecum să încurce laborioasa muncă tehnică a antrenorului.

Trăim într-o epocă a comunicării. Oamenii puşi să conducă grupuri trebuie să aibă această abilitate de a-şi transmite mesajele şi în interiorul colectivităţii, şi în afară. Cu cît sînt mai bine pregătiţi cu atît vor fi scutiţi de situaţia jenantă a unor declaraţii tîmpite, a unor fraze în care subiectul să se ia la bătaie cu predicatul, a unor vorbe lipsite de sens. Chiar şi a răutăţilor, jignirilor sau meschinăriilor care guvernează acum discursul multora dintre ei.

Dincolo de asta, literatura, fie ea naţională sau universală, completează rucsacul de cultură generală pe care trebuie să-l aibă în dotare orice manager, indiferent dacă ne referim la finanţe, sănătate, computere sau sport. Acel bagaj la purtător îl va ajuta pe specialist în primul rînd să devină mai încrezător în forţele proprii. Cu această stare, el îşi va putea deschide orizonturi, va înţelege mai bine oamenii pe care-i conduce şi va fi deschis către nou. Se va putea integra mai bine în orice mediu, din care va putea extrage valorile aplicabile în domeniul său.

Din păcate, vrem sau nu să recunoaştem, nu stăm deloc bine la capitolul antrenori cu rezultate probate în lumea largă. Dar ştiu că Ştefan Kovaci sau Mircea Lucescu se pot include în categoria restrînsă a tehnicienilor cu care puteai vorbi şi despre o carte, şi despre muzică, şi despre o piesă de teatru. O fi întîmplare că au cîştigat Cupa Campionilor cu Ajax şi UEFA cu Șahtior?