De drag, de dor, de jale

Revenirea lui Daniel Niculae în Liga 1 ne bucură în aceeaşi măsură în care ne întristează

Sentimentul era straniu joi seară în redacţia DigiSport. Vedeam Viitorul – Astra pentru a-l comenta, în pauză şi la final, alături de Radu Naum, de invitaţii zilei, Gabi Balint şi Florin Bratu, şi de producătorii, Alex, Lucică şi Severin, care roboteau după fiecare fază, iar pe ecranul plasmei, alt coleg alerga de mama focului. Avem senzaţia aceea de emisiune regizată, în care unul dintre protagonişti produce ceva prestabilit, iar ceilalţi trebuie să însăileze pe marginea subiectului. Sursa era Daniel Niculae, colegul nostru de platou, dar, în acelaşi timp, fotbalistul reactivat şi pus pe treabă din start în derbyul de clasament al campionatului.

Sau, schimbînd registrul, ceva de genul „Ia uite, frate, după ce că postul plăteşte ca să trăiască Liga 1, acum le mai dăm şi jucători”. Mai întîi a fost constatarea: „Hai, tată, că Nico e titular!”. Aveam cu toţii şi o miză subiectivă. Apoi a venit satisfacţia că „al nostru e-n vînă”. După care s-a instalat neîncrederea, că n-ar rezista decît o repriză, apoi chiar teama „să nu se rupă”. Nico era peste tot pe frontul de atac al Astrei, alerga ca nebunul, făcea totul aşa cum îl ştiam, în patru pe patru. Noi, prietenii, ne ştiţi, la nevoie…. dăduserăm deja startul glumelor de tot felul. De la nevinovatele „Stai cuminte, că mîine eşti invitat, nu cumva să nu apari că iar trebuie să vin eu de acasă în locul tău” şi pînă la cele macabre, cu referire la SMURD şi terapie intensivă. Unul avansa ideea ca studioul să fie dotat cu perfuzii, altul ca pînă la etajul doi să se construiască o pantă pentru căruciorul cu care să sosească a doua zi Nico. De drag.

Cert e că, aflat la doar al doilea său joc după o pauză lungă, şi primul ca integralist, Nico n-a bifat un meci, ci l-a transformat. El a fost în prima parte cel mai periculos om al unei echipe în care mai jucau Budescu, Enache, Teixeira, De Amorim, iar în cea de-a doua marcatorul golului egalizator şi dezvoltatorul fazei din care oaspeţii au înscris punctul victoriei. Parcă ne întorseserăm în timp, acum vreo 10 ani, cînd Daniel se distra cu apărările lui Hamburg sau Feyenoord. Revedeam plecările sale ucigaşe, fuleul uşor, paşii aceia număraţi parcă, la capătul cărora s-a aflat mereu şutul. Recunosc, devenisem nostalgic deja după fotbaliştii care ne purtaseră departe prin Europa. Azi, în primul an din ultimul deceniu în care n-am mai avut treabă în mijloacele de săptămînă în care cîntă filarmonica pentru Champions sau Europa League. De dor.

Partea proastă a fost cînd ne-am dat seama ce se întîmplă cu fotbalul nostru, în care un tip de 33 de ani, neantrenat decît prin Herăstrău la un tenis de cîmp (adevărul e că face progrese!), trece ca prin brînză prin apărările adverse. Un fotbal în care Sînmărtean a fost zeu la 34, Cernat, pînă să se accidenteze, era golgeter la 35, iar Pancu şi Todoran joacă bine mersi, deşi bat spre 40. Unii ar zice că e doar cîntecul lebedei. O fi, dar e unul trist pentru nivelul Ligii 1. De jale.