Doar fructe de pădure

Sportul românesc nu mai rodeşte pentru simplul fapt că nimeni nu s-a îngrijit după Revoluţie să mai semene. La Rio, dacă vom lua medalii, ele vor fi doar darurile Divinităţii

Cînd Ion Ţiriac anunţa, în 2000, după Sydney, că performanţele românilor la viitoarele Jocuri Olimpice vor urma un puternic trend descrescător, aproape că devenise duşmanul poporului. Omul nu se baza pe premoniţii tip Mafalda, ci pe realitatea crudă a dezinteresului naţional faţă de mişcarea sportivă.

Adevărul era dureros, de neconceput pentru o ţară care se instalase temeinic în primele 10-15 naţiuni ale lumii de la începutul anilor ’80 încoace. Dar, în loc să-i fie analizate spusele, căci pînă la urmă veneau din gura şi din mintea unuia dintre cei mai buni manageri ai sportului mondial din ultimele patru decenii, prima reacţie a fost de contestare, iar următoarele de suspiciune faţă de cine ştie ce interes ascuns.

Din păcate, azi, cu mai puţin de un an înainte de Olimpiada braziliană, am ajuns, în premieră, să nu ne calificăm cu echipa de gimnastică fete direct la Rio, ci să tremurăm la o ultimă şansă, cea dată de turneul preolimpic. Mai jos de atît nici nu mai contează dacă putem cădea. Şi asta de ce? Pentru că de un sfert de secol sportul nu mai este prioritate naţională în România. Culegem ce-am semănat! Adică mai nimic, singurele roade ce mai apar din cînd în cînd neavînd nici o legătură cu un plan strategic sau cu vreo investiţe, ci doar cu ceea ce bunul Dumnezeu le-a mai lăsat în genă unora dintre copiii noştri.

Sînt de cîteva zile în Ungaria la un turneu de juniori şi aflu cu invidie cum vecinii noştri şi-au reîntors faţa către sport. După 1990 făcuseră şi ei aceeaşi greşeală ca şi noi. Îl abandonaseră, îl prăduiseră de terenuri, îl tratau la „şi altele”. Doar că ei s-au trezit de vreo 10 ani şi şi-au schimbat întreaga strategie. Au început cu sportul de masă, prin introducerea a nu mai puţin de 5 ore de sport pe săptămînă încă din clasa întîi. Apoi, au schimbat legislaţia pentru a permite marilor firme să investească masiv, dar asta ca într-o afacere de tip „win-win”, nu ca o eternă zonă de pomană. De pildă, dincolo de sporturi individuale ca înotul sau canatojul, unde continuă să fie extrem de puternici, maghiarii au ales 5 discipline socotite de tradiţie naţională, dar în acelaşi tip şi cu grad mare de audienţă, fotbal, handbal, polo, hochei şi baschet, în care companiile cu cifre mari de afaceri să poată cîştiga bani din taxe, dacă o parte le virează către aceste discipline.

Banii nu pot fi folosiţi însă pentru plata salariilor profesioniştilor, ci doar pentru infrastructură, echipamente, cantonamente şi centre de copii şi juniori. Astfel că ungurii au astăzi terenuri cu iarbă naturală sau sintetice în te miri ce comune, săli polivalente de nivel european în cel puţin 4 oraşe importante, bazine de înot în care pot organiza Campionate Mondiale. Iar la fotbal, unde încă îi mai batem pentru că avem copii mai buni şi antrenori, cu toate tarele lor, mai preocupaţi decît ai lor, Guvernul alocă anual cîte un milion de euro fiecărui club care-şi pune pe picioare propria Academie. Pînă acum au făcut cinci. Noi avem una, a lui Hagi, două Centre de Excelenţă, şi-n rest nimic. Cu excepţia pretenţiilor!

Peste 9 luni, la Rio, începe Olimpiada. La final, număraţi medaliile noastre şi ale ungurilor şi vom vedea dacă Ion Ţiriac a avut dreptate.

Comparaţie România – Ungaria pe medalii la JO de vară din 2000 încoace
Țară   2000 2004 2008 2012
Rom     26      19        8        9
Hun      17      17        11      18