Reţeta fericirii

Se ia o grupă de copii, se angajează un antrenor pasionat şi, după 7-8 ani, poţi avea o echipă frumoasă, cu o medie de vîrstă de 19 ani, care să facă spectacol în Liga a treia

Pînă ca „naţionala” României să ajungă să joace spectaculos ca Spania şi eficient precum Germania, cum ar fi normal raportat la interesul arătat sportului şi fotbalului de la noi în ultimii douăzeci-şi-ceva-de ani, încerc să mă consolez cumva şi să ies din starea asta groaznică pe care se vede nevoit s-o suporte microbistul de zi cu zi.

De cîteva luni, de cînd „tricolorii” nu izbutesc să facă decît egaluri cu echipe slabe, ca Grecia, Ungaria, Finlanda sau Irlanda de Nord, mă bîntuie o stare de depresie din care nu văd cum aş putea ieşi pînă la Europeanul de vara viitoare. Fiecare zi ce trece simt că mă apropie de o ruşine universală pe care voi fi nevoit s-o trăiesc în Hexagon.

Şi asta pentru că nu vrem sub nici o formă să facem show. Nu vrem să atacăm pe nimeni, aşa cum au făcut-o generaţii la rînd de bărbaţi ai acestui neam. Nu vrem să replicăm la „naţională” modelele de joc construite cu profesionalism la cluburi, nu vrem să profităm de investiţia masivă în copii reuşită în România ultimelor decenii. Ce să mai vorbim, sîntem nişte catîri!

Aşa că, luîndu-mi gîndul de la ceea ce credeam că va fi o bucurie generată de o calificare venită după 8 ani, am încercat să-mi găsesc fericirea în lucruri mai mici. De cîteva luni am descoperit o echipă în Liga 3. Cînd îmi permite timpul, în sîmbetele în care nu trebuie să comentez din studioul DigiSport show-ul Ligii 1, cel care oferă jumătate din bazinul de selecţie pentru „prăfuitul de Iordănescu”, urmăresc parcursul Viitorului Domneşti, o echipă cu o medie de vîrstă de vreo 19 ani şi-n care decanul are 23.

Ei, bine, meci de meci, trăiesc o bucurie a fotbalului. Copiii ştiu exact ce trebuie să joace şi asta se vede cu ochiul liber, aleargă de rup pămîntul. Traseele sînt evidente, iar ocaziile de poartă apar des. În seria a doua, e trupa cu cea mai bună ofensivă.

Cu 17 goluri marcate în 7 etape, nu e depăşită decît de trei echipe din toată divizia a treia (ştiind cît apreciaţi spectacolul, şi nu doar cel generat de Real, Bayern sau Barca, îmi permit să vi le şi spun: Petrotub Roman – 25 de goluri, Sighet – 20, Rîmnicu Sărat – 18). Acum două săptămîni am văzut-o la Glina. Sîmbătă, am fost după ea la Tunari, unde am constatat că în tribună se aflau şi trimişii Stelei, Rădoi, Dică şi Mache.

Echipa asta despre care vă povestesc nu s-a născut peste noapte, din întîmplare şi noroc, aşa cum a avut „naţionala” noastră în această campanie ce ne-a adus blestemata asta de calificare. Viitorul Domneşti este, de fapt, una dintre grupele Sportului Studenţesc de acum cîţiva ani.

Una care e antrenată încă de atunci de un nebun, Virgil Andronache, posesor de Licenţa Pro în Liga 3 şi care, indiferent de rezultat, nu se abate de la principiile sale. Una la care se lucrează cu acelaşi grup, la fel, de 7-8 ani. Una care e susţinută de fostul fotbalist Adrian Oprişan, „Balaurul” pentru cunoscători. La întrebarea dacă vreun fotbalist e de vînzare, răspunsul lui nu începe cu zerouri, ci cu o condiţie: „Numai dacă jucătorul acceptă şi transferul înseamnă un pas înainte pentru cariera lui”.

Motiv pentru care vă sfătuiesc să mergeţi săptămîna viitoare la Domneşti pentru a vedea meciul cu echipa secundă a lui Hagi. Derby-ul cluburilor ce fac fotbal după modelul de afară, dar cu posibilităţile de la noi. Şi care, dacă ar fi fost replicat în România ultimelor două decenii, n-aţi mai fi avut nevoie de o tonă de lămîi ca să puteţi suporta un meci al „naţionalei”.