Sărut mîna, doamnă!

Gabi Szabo continuă să lupte pentru România din birourile MTS cu îndîrjirea cu care o făcea pe pistele de pe tot globul

Pe vremuri, viaţa îi era împărţită pe cicluri olimpice. Anii n-aveau primăveri sau toamne, Paşti şi Crăciun, ci Pietre Arse, Font Romeu sau Africi de Sud, iar ziua nu-i era compusă din ore, ci din timpi. A tras din greu, din copilărie şi pînă aproape de 30 de ani, pentru ea, pentru glorie sportivă şi avere personală, dar, în egală măsură, pentru România. Iar cei care o cunosc bine ştiu că la ea patriotismul nu reprezintă nicidecum un clişeu, o glazură. Cu atît mai puţin o formă de populism.

Gabi a muncit ca un rob de la 12 ani pentru a se putea mîndri azi cu un palmares de senzaţie. Campioană olimpică la Sydney,  triplă campioană mondială în aer liber şi cvadruplă cîştigătoare în sală, campioană europeană, deţinătoare şi acum a recordului mondial 3000 de metri, mîna de om din Bistriţa a fost desemnată în 1999 cea mai bună atletă din lume şi cea mai bună sportivă a Europei. Imaginile cu ea purtînd pe umeri steagul nostru tricolor ajunseseră mai dese pe ecranele televizoarelor decît reclamele la pantofii de sport, devenind generice pentru Eurosport.

Cred că este pentru prima oară după mai bine de un deceniu şi jumătate cînd îmi încalc promisiunea de a scrie numai despre fotbal, fidel fiind principiului că profesionist în meserie este acela care are sentimentul penibilului în oricare alt domeniu decît în cel în care s-a specializat. Asta nu m-a împiedicat s-o urmăresc cu admiraţie, să-i ţin pumnii şi să mă bucur pentru imensul serviciu pe care, ani de zile, l-a făcut României. Şi, în acelaşi timp, să mă întristez, observînd cum colegi de-ai mei, care-i făceau bezele pe la Olimpiade, care scriau despre marile ei victorii, care-i înfăşurau reuşitele în cuvinte meşteşugite, se întorceau acasă şi ordonau pînde prin ţară şi străinătate pentru a-i găsi eventuale pungi de substanţe interzise.

După ce a renunţat la pantofii cu cuie la numai 28 de ani, Gabi a continuat să-şi taie cărarea în viaţă cu conştiinciozitate. S-a pus pe învăţat, a făcut un master şi a pornit temeinic spre o zonă rău famată. Detestată. Cea a politicului. Ca ministru al Tineretului şi Sportului, recent, a mai obţinut două victorii importante, despre care nu s-a mai înghesuit nimeni să se intereseze, chiar dacă ele înseamnă puţin aer pentru sportul românesc: schimbarea Codului fiscal, acum mai favorabil investitorilor în domeniu, şi noua lege a cetăţeniei, care va permite naturalizarea după o procedură simplificată a performenilor. Asta după ce s-a bătut ca-ntr-o cursă cu Sonia O’ Sullivan pentru modificarea Legii Educaţiei fizice şi sportului, pentru mărirea numărului de ore de sport din şcoli, pentru direcţionarea taxelor din jocurile de noroc către sport etc. Pe scurt şi, evident patetic în ochii deontologilor, pentru România.

Motiv pentru care, înainte de a mă reîntoarce la fotbal, aş vrea să-mi permiteţi să vă spun doar atît. Sărut mîna, doamnă!