Nu pariaţi pe derby!

Într-un Steaua - Dinamo, noţiunea de favorit e înşelătoare, indiferent de situaţia în care se află echipele la ora meciului

V-o spune un păţit. Nu al pariurilor, ci al analizelor care să prognozeze rezultatul unui meci. Nici măcar n-am scuza să mi se fi întîmplat la începutul carierei, ci undeva în decembrie 2011, cînd tocmai împlinisem două decenii de gazetărie.

Eram în studioul Digisport înaintea unui Dinamo – Steaua. Gazdele, lider detaşat după 15 runde, cu Ciobotariu pe bancă, arătau bine în campionat. O echipă matură, cu Dănciulescu şi Niculae în atac, cu Moţi şi Dragoş Grigore cuplul de stoperi, cu Cătălin Munteanu pe scaunul regizorului, juca pe propriul teren în
faţa eternului rival.

Unul măcinat de conflicte interne, greu gestionate de Ilie Stan, fără un teren propriu, cu un început de sezon groaznic, ciuca bătăilor pe la Mediaş sau Piatra Neamţ şi umilit „acasă”, la Ploieşti, de Pandurii lui Grigoraş. Ce s-o mai lungesc, Dinamo, locul 1, Steaua, locul 6, şi 11 puncte diferenţă între ele. Toate comparaţiile tehnice, tactice, statistice, motivaţionale le erau favorabile „cîinilor”. Rezultat final, 3-1 pentru roş-albaştri în „Groapă”! Verdict pentru marele analist: petardă:)))

Deşi aveam 20 de ani de presă în spate şi alţi 20, mai înainte, de mers pe stadioane, aşadar vreo patru decenii de Dinamo – Steaua, nu m-am învăţat minte. Am ignorat zeci de întîmplări de genul acesta. Am uitat, de exemplu, un caz similar de pe la începutul anilor ’80. Dinamo domina Divizia A, Steaua schimbase vreo sută de jucători în doi ani şi înota în burta clasamentului. Roş-albii, învingătorii marelui Internazionale Milano, erau mari favoriţi. Derbyul s-a jucat în nocturnă, lucru extrem de rar pe vremea aceea, pe fostul „23”. Steaua n-a trecut centrul terenului, dar a smuls un 0-0.

Peste cîţiva ani, la 3 zile după ce Dinamo făcea un rezultat istoric, 3-0 contra lui Hamburg, deţinătoarea Cupei Campionilor, noua Stea, a lui Ienei, Lăcătuş, Balint, Puşcaş sau Majearu, îi dădea un acelaşi 3-0 incredibil, pe exact acelaşi stadion, cu un gol al lui Viorel Turcu aşa cum azi nu se mai vede pe terenurile noastre: din plojon, cu capul de la 15 metri. În mai-iunie 1986, imediat după ce Steaua aducea acasă Cupa Campionilor, în numai trei săptămîni, Dinamo i-a scos limba de două ori. O dată, în campionat, cînd a bătut-o cu 2-1, a doua oară în finala Cupei României, cînd s-a impus cu 1-0.

De fiecare dată, perdanta începea meciul ca mare favorită. De fiecare dată, lumea fotbalului făcea calcule, analiza, discuta, emitea păreri. Dar, de fiecare dată, comitea aceeaşi eroare, plecînd de la premiza falsă că Steaua – Dinamo este una dintre partidele etapei. De fapt, ipoteza era greşită dintr-un singur motiv. Că Dinamo – Steaua nu este un meci. El este o stare, o istorie. Un uriaş ghem de rivalitate, un enorm labirint de pasiuni. Un black-box, cum ar zice englezul, din care nu ai cum să ştii ce va ieşi la capătul a 90 de minute. Pentru că Steaua- Dinamo rămîne un adevărat derby, indiferent de cît de rănită sau cît de insolventă e una sau alta dintre părţi.