Cod roşu, grăbiţi-vă copii!

Răzvan Marin, Patrick Petre, Alexandru Tudorie au marcat cam în acelaşi timp în care Oliver Bierhoff ne arunca în grupa tuturor posibilităţilor. O fi vreun semn?

Roşul a fost culoarea dominantă a după-amiezei de sîmbătă. Roşul Moscovei, de care noi, cei care am trăit vizitele tovarăşului Brejnev la tovarăşul Ceauşescu, am prins şi teamă, şi scîrbă, ne-a intrat primul în casă, dilatîndu-ne ecranul televizoarelor. Ceremonia tragerii la sorţi pentru Mondialul din 2018 a început scrîşnit, cu doi oameni puternici, Putin şi Blatter, ce au avut nevoie însă unul de sprijinul celuilalt. A continuat lent, pe alocuri plăcut, cu prezentarea şi extragerea ţărilor care apar mai des la National Geographic sau Travel Channel decît la Eurosport. Pentru a sfîrşi în ritmul accelerat al inimilor noastre, emoţionate pentru ce ne va hărăzi viitorul fotbalistic.

Am primit roşu la greu. Roşul Danemarcei, pe care l-am stins în galbenul tricourilor noastre la ultimul meci sub comunişti, atunci, în noiembrie 89, cînd Găboajă Balint şi Neluţu Sabău ne-au dus la Mondialul italian, dar care ne-a şi ars pe nisipul cu care neo-comuniştii ne-au pricopsit în 2002 pe „Lia Manoliu”. Roşul Poloniei, care e decupat din partea de roşu a Germaniei, cu adversari ce joacă sîmbătă de sîmbătă cu sau pentru Bayern Munchen sau Borussia Dortmund. Roşul muntenegrean, ce vine dintr-un spirit ardent, din acea stare pe care ei, o mînă de foşti iugoslavi, ştiu să o atingă cînd vine vorba de competiţie şi, folosindu-se de ea, să pîrjolească adversarul. Roşul armenesc, ţîfnos şi, extrem de periculos, dacă nu-l iei în seamă. Excepţie pare să facă echipa din ultima urnă, Kazahstan, care e bleu la prima vedere, însă, la cîte resurse naturale are, o poate vira în roşu în următorii ani.

N-am prins exact ce ne doream. Nu trebuie însă să-l mîniem pe Dumnezeu. Ce a ţinut de noi am făcut, calificîndu-ne în urna capilor de serie. Am evitat astfel ţări-dinamită. Şansa nu ne-a scos în cale Italia sau Franţa din cea de-a doua, deci aici am stat bine, deşi, personal, mi-aş fi dorit grupa squadrei azzurra, măcar ştiam cu cine ne batem. Aşa, avem 5 competitori a căror valoare nu e dată de brand, ci de echipe, pur şi simplu. Problema e, într-o astfel de grupă, că adversarul cel mai incomod rămîne al şaselea. Noi!
Roşu a fost şi codul de caniculă în acest week-end. În paralel cu tragerea la sorţi, la Ovidiu, pe vipie, Viitorul şi Dinamo îşi jucau runda de campionat. Şi de o parte, şi de alta, mulţi copii în care am ajuns să ne punem speranţa pentru viitoarele preliminarii. Coincidenţă sau nu, sfidînd arşiţa, Răzvan Marin şi Patrick Petre au decis un meci ce a început înainte de Moscova şi s-a sfîrşit după el. Dacă tratam corect toate generaţiile precedente, cu mulţi ani înainte, „naţionala” noastră avea mult mai multe puncte de reper astăzi. Aşa, acum, în plin cod roşu de efective, cînd „tricolorii” mari fie n-au echipe, fie sînt accidentaţi, fie au ales să joace în zone de semiprofesionism, ne rugăm de cei doi, de Tudorie şi de Puşcaş, de Manea şi de Dragomir, să crească mai repede, să se coacă la foc mare, şi să ne ducă acolo de unde doream să fugim. La Moscova roşie!