Competitivi fără competiție nu se poate
Juniorii noștri buni joacă maximum 10 meciuri adevărate pe an. Cei pe care dorim să-i învingem au de 3 ori mai mult

Dacă nu vă plictisesc subiectele serioase, am să încerc să vă introduc într-unul dintre ele. E despre performanță, despre o nevoie pe care alții au știut să și-o satisfacă, indiferent de ce greutăți ar fi însemnat, iar noi am ignorat-o. Nevoia de a da copiilor noștri competiții puternice în care valoarea lor se crească.
Fotbalul de mare performanță se bazează pe trei piloni extrem de importanți. Selecția, instruirea și competiția. În ultimii 20 de ani, România a fost praf la toți. Recrutarea celor mai buni jucători pentru loturile naționale a fost viciată fie de indolența căutătorilor de talente, fie de rețeaua de sacoșe/plicuri care ajunsese să căpușeze la greu întregul proces. Instruirea a scăzut și ea în calitate, de la an la an, fie din cauza proastei pregătiri a antrenorilor, fie din dezinteresul celor buni de a mai presta într-o arie extrem de prost recompensată. În fine, competiția a părut mai degrabă un efort cantitativ, nicidecum calitativ.
Lipsa banilor a fost mereu motivul de a nu face un campionat care să fie cu adevărat puternic. O competiție de juniori care să respecte principiul după care se guvernează toate federațiile care dau echipe naționale puternice. Acela conform căruia CEI MAI BUNI SĂ JOACE CU CEI MAI BUNI DE CÎTE ORI MAI MULT POSIBIL. La noi e exact invers.
În majoritatea țărilor cu pretenții, campionatele de juniori sînt organizate pe principiul de mai sus, cu o divizie de elită, în care să joace cele mai tari formații, cu retrogradare și promovare, cu cupe naționale în care cei mai buni se întîlnesc iar cu cei mai buni. Rezultă peste 30 de întîlniri tari în fiecare sezon.
La noi, structura este total non-performantă. Sînt 8 serii a cîte 14-16 echipe, din care nu retrogradează nimeni niciodată!!! La vîrf, primele două merg la un turneu zonal de 4 echipe, iar cîștigătoarele vin la București pentru semifinale și finale. Ce înseamnă asta? O echipă bună, precum Viitorul Constanța sau CSU Craiova, spre exemplu, nu poate avea mai mult de doi adversari puternici în serie. Adică dispută doar 4 meciuri cu adevărat tari din septembrie pînă în martie. Restul înseamnă jocuri în care scorurile variază între 5 și 18 la zero. Apoi, la faza zonală, mai acumulează 3 meciuri, iar pentru a cîștiga titlul adaugă încă două. În total 9 meciuri adevărate pe an!!!! Halal competitivitate.
Nevoia unei divizii de elită, în care cele mai bune 16 echipe din țară să se întreacă între ele pe parcursul anului, tur-retur, s-a lovit de strigătul disperat al cluburilor că nu au bani de asemenea deplasări lungi, cum ar necesita, spre exemplu, un meci al echipei lui Hagi la Timișoara. O realitate care ar putea fi reparată, dacă juniorii ar fi o prioritate pentru fiecare structură în parte. Dar cum lucrurile nu stau deloc așa, atunci aici e nevoie de intervenția federației. Nu prin impunere, că democrația nu mai permite ceea ce comunismul putea face, ci prin stimulare. Prin suportarea cheltuielilor de transport ale tuturor echipelor din divizia de elită. Astfel încît, cu aceiași bani, cluburile să dispute 28-30 de meciuri tari. Iar cînd majoritate scorurilor de 10-0 vor fi înlocuite cu 2-1, abia atunci vom putea spune că începem să devenim competitivi. Iar eu sper s-o facem chiar din această toamnă!
PS. Olandezii, spre exemplu, au avut problema aceasta în urmă cu 5-6 ani. Ajax, Feyenood, Eindhoven, academii puternice, cîștigau majoritatea meciurilor cu scoruri astronomice. Federația a intervenit și a reorganizat competiția forțînd cluburile mici să se alieze și să facă din 2-3 echipe modeste una puternică. Și au izbutit să revină cu rezultate la turneele finale