Vă cam meritați soarta!

Antrenorii se plîng că au ajuns cîrpa de șters pe jos a patronilor. Dar nici nu fac mai nimic să se transforme măcar în "T"-eu

35 a devenit numărul lui Dorinel Munteanu. Îl știam de o viață jucînd cu 8, dar în acest sezon a primit un număr de tramvai. Și nu de la vreun antrenor, ci ca antrenor. Schimbat în această ediție de campionat. Jalnic!

România e lider detașat în Europa la aceste demisii/demiteri de pe băncile tehnice ale echipelor noastre de prim eșalon. După o recentă analiză a Gazetei, următorii în acest clasament al rușinii, grecii, nu ne-au ținut ritmul și s-au limitat la 24. Țările cu scaun la cap în domeniul fotbalistic nu schimbă mai mult de 10-12 antrenori într-un singur sezon. Altfel spus și verificat, la acest capitol, la noi ca la nimeni.

La un asemenea carusel, noțiunea de proiect, inclusiv cel pe termen scurt, devine cel mult o glumă. Evident proastă. Ca să construiești, ca șef de șantier, așa cum ar trebui să fie antrenorul, trebuie să ai o strategie, să beneficiezi de încredere și de timp. Să primești din partea angajatorului autoritatea de care ai nevoie pentru a-ți pune în practică gîndirea. Cu alte cuvinte, mai pe înțelesul fotbaliatorilor, atunci cînd vrei să-l pui la punct pe vreunul dintre ei să nu te lovești de reacția firească a lui în cazul de față: „Lasă-mă, meștere, cu asta, că peste două luni mata nu vei mai fi aici, așa că mai scutește-mă!”. Și atunci, din prima, totul se năruie.

Culmea e că toți antrenorii se plîng de acest lucru, toți constată, dar nimeni nu face nimic pentru a schimba ceva. În cel mai fericit caz așteaptă o soluție de la autoritate după principiul păunescian „Dă o lege, dă ceva!”. Antrenorii români suferă, sînt călcați în picioare zilnic, dar lasă senzația că o fac cu plăcerea masochistului. Pleacă azi Dorinel, iar la amiază se înscăunează Șumudică. Care Șumudică n-are nici măcar scuza de a spune că nu știe regimul de lucru de la Astra. A mai fost acolo, a văzut cum e, s-a certat pantagruelic cu patronul, a plecat în zdrăngănit de reproșuri, iar acum s-a întors în vestiar declarînd cu emfază că el e căpitanul armatei din vestiar. Ce drăguț! Dar pînă cînd?

De fapt, ce contează? Mai imporatntă e nevoia de moment. Cîteva mii de euro pentru o lună, pe urmă om mai vedea. Ca și în cazul Stoican, scuipat de la Dinamo, lins apoi pe creștet, pentru ca acum să se pregătească de o nouă plecare. Și asta în timp de numai cinci luni. Li se întîmplă tuturor pe rînd, dar, în loc să se organizeze, să-și creeze un sindicat, care să le apere drepturile, care să propună și să se bată pentru a impune Federației și Ligii un set de legi, ei se pîndesc la colțuri. Să-și ia locul, să mai încaseze o simbrie. În realitate, să-și fure căciula.