Andrei Vochin

Cel mai bun ziarist dintre oamenii de fotbal și cel mai bun om de fotbal dintre ziariști. Pentru că le face pe amândouă

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Vochin
Fuga înainte de toate

„Și calul aleargă, dar nu dă lapte”. Asta e fraza preferată a celor care nu apreciază ceea ce înseamnă în ziua de azi calitatea fizică a fotbaliștilor. Curios e că în special foștii jucători iau în derâdere, de multe ori, […]

...

Scrisoare către vecinii mei din Chateau Mont Royal Chantilly

Dragii mei,

E trecut bine de miezul nopții. Am urcat în cameră imediat după ce l-am văzut pe „Săpun” coborând din mașina ce l-a adus, târziu, de la controlul antidoping. Șchiopăta din genunchi și din suflet. Unii dintre voi mai […]

...

De la nea Vanea la nea Bataclan

Parisul ne-a așteptat febril și atunci, și acum. Semantica e însă cu totul alta, fără ca asta să aibă vreo legătură cu faptul că în ’98 eram jurnalist acreditat, iar acum oficial. Tremurul ăla de dinainte de competiție e, din […]

...

Domnul Goe

Cu mare plăcere am lecturat vineri interviul pe care Justin Gafiuc i l-a luat lui Dorin Goian. Am regăsit aceeași stare de bine pe care o trăiesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu acest bărbat, indiferent de context, în […]

...

Lobby și cei 4 A

Cu alte cuvinte, dacă-și va duce angajamentul la capăt, Lobonț va ajunge la 40 de ani. Știrea poate surprinde, chiar dacă, atunci când vorbim de portari, ne aducem aminte că Dino Zoff devenea campion mondial cam pe la aceeași vârstă.

[…]

...

Ziua în care îmi dau demisia

 Am venit la federaţie pentru un ideal, plec cînd nu mai văd orizontul

Permalink to Ziua în care îmi dau demisia
duminică, 29 martie 2015, 9:25

M-a durut Anglia, aşa cum m-au durut eşecurile profesionale sau pierderile oamenilor dragi. M-am simţit rupt pe interior, traversînd cu greu starea aia pe care am mai trăit-o ca microbist şi ca suporter necondiţionat al naţionalei în decursul timpului. În ’83, cînd după ce bătuserăm Italia, ne-au executat Cehoslovacia şi Alexis Ponnet pe fostul 23 August. Sau în ’94, după Suedia, cînd lacrimile lui Răducioiu de la San Francisco au parcurs instantaneu miile de kilometri şi s-au instalat pe obrazul meu. Pe atunci amîndoi ţineam cu România.

Nu neapărat despre necalificarea copiilor de U17 e vorba, căci nu sînt atît de naiv încît să cred că toate tarele strînse în fotbalul nostru pot fi îndreptate cu o baghetă magică. M-a supărat modul în care am făcut-o. Neputinţa asta ce a făcut să luăm 7 goluri, să nu strîngem nici un punct şi să marcăm o singură dată în 240 de minute de joc.

Am urmărit mai apoi reacţiile oamenilor. Am încercat mai întîi să-i împart în categorii, pentru a nu-mi pierde timpul cu cei care nu merită. Cu cei care mi-au dovedit că scopul lor e cu totul altul decît de a ajuta echipele naţionale. Ceilalţi, ce nu se înfăşoară în tricolor de văzul lumii, au avut în majoritatea reproşurilor dreptate. Am fost mai slabi, mai lenţi şi mai puţin agresivi decît toţi adversarii noştri. Turneul de elită a fost un eşec. Suporterii, cititori şi telespectatori, nu sînt nici pe departe nişte imbecili, cum îi consideră de regulă cei criticaţi. Sînt oameni de bun-simţ, care văd şi simt corect, chiar dacă nu au aşa-zisa pregătire a specialiştilor.

Cu un singur lucru n-am să fiu însă de acord: că banii au fost aruncaţi pe Apa sîmbetei. Acestui lot i s-au oferit condiţii asemănătoare naţionalei mari. În 3 luni s-au cheltuit aproape 150.000 de euro în acţiunile de selecţie, în cantonamentele de pregătire. Iar unii au considerat că am greşit. Poate pentru cei care nu au copii încă e mai dificil de înţeles. Pentru ceilalţi cred că raţionamentul e admis. Ca să ceri performanţă trebuie să investeşti. Cine n-ar dori să-i ofere copilului alimente mai hrănitoare, să-l îmbrace mai bine? Cîţi dintre noi n-au renunţat la a-şi lua o maşină mai bună sau la a pleca într-o excursie pentru a putea plăti un an de facultate pruncului său?

Cînd am admis, după 23 de ani de presă, să intru în fotbal, am făcut-o din dorinţa de a nu mai lăsa juniorii să fie trataţi la şi alţii. Să nu li se dea nimic şi să li se ceară totul. Să se taie bugete de la alimentaţia lor, de la vitaminizare, de la personalul de suport. Să mai plece vreodată în deplasări fără o minimă diurnă. Ceea ce am încercat cu acest lot e doar începutul, nicidecum o risipă de bani. Din punct de vedere administrativ, aceasta trebuie să fie strategia, chiar dacă asta ar trebui să însemne ca adulţii să mai renunţe la privilegii! Şi, pornind de aici, să continue cu investiţii masive în zona strict tehnică, acolo unde lucrurile şchioapătă vizibil.

Pe blogul meu, userul tulerio12 mi-a cerut demisia în urma acestui turneu. Îl asigur că mi-o voi da de îndată ce voi vedea că investiţia în copii va înceta din nou la FRF. Atunci mă voi întoarce la meseria mea, pentru că voi fi înţeles foarte bine de ce sîntem unde sîntem de douăzeci-şi-ceva de ani.

Comentează