Regula celor 10.000 de ore

Jucătorii noştri de azi ar fi la fel de talentaţi precum cei din generaţiile lui Dobrin, Balaci sau Hagi dacă ar juca fotbal tot atît cît au făcut-o ei în copilărie şi adolescenţă.

Jucătorii noştri de azi ar fi la fel de talentaţi precum cei din generaţiile lui Dobrin, Balaci sau Hagi dacă ar juca fotbal tot atît cît au făcut-o ei în copilărie şi adolescenţă.

Păi, ăia, pe vremuri, erau fotbalişti adevăraţi, nu ca ăştia de acum. Talente, frate, talente! Ce făceau ăia cu mingea în meciuri ăştia nu pot nici măcar la încălzire, fără adversar. Omul din faţa mea, angajat la o benzinărie, are vreo 60 de ani şi pare nostalgic după generaţiile lui Marcel Răducanu, Mircea Lucescu, Puiu sau Cârţu. Remarca stă în picioare. Nivelul de atunci, în ciuda condiţiilor mai relaxate de joc, era superior celui de azi. România avea mii de fotbalişti care dormeau cu balonul în pat, a concluzionat microbistul.

Frumoasă figură de stil, mi-am zis în primă instanţă. Apoi, mi-am dat seama că e mai mult decît atît. Am dat şi eu timpul înapoi şi mi-am amintit ce făceam eu, un plezirist mai apoi, pe la 12-13 ani. Dimineaţa, de la 8, aveam antrenament la club. O oră şi jumătate. Mă întorceam acasă, făceam repede temele şi fugeam în curtea şcolii, îmbrăcat în costum şi cu tenişi Drăgăşani. Înainte cu vreun ceas de intrare jucam un fotbal cu cine se nimerea. Pauzele de 10 minute le aşteptam cu gîndul că noi, de la C, trebuia să-i batem pe ăia de la D. Iar în recreaţia mare să jucăm finala cu A-ul. După ore, dacă cei mari ocupau terenul, ne aruncam ghiozdanele pe bucata de pămînt de lîngă, făceam porţi din ele, şi băteam mingea pînă se însera. Încercam să-l imităm pe Ilie Balaci, pe nea Mircea, pe nea Puiu. Să tragem la poartă ca Oblemenco. Zi după zi, lună după lună, an după an. 5-6 ore zilnic cu balonul la picior.

Săptămîna trecută, l-am întrebat pe un copil de lot naţional de juniori care-i este programul. Mi-a vorbit de antrenament la club şi apoi despre filme, jocuri pe computer, şcoală şi ieşiri în oraş. I-am făcut socoteala şi mi-a rezultat că în compania mingii nu petrecea mai mult de două ore pe zi. 

Talentul nu ţine numai de genă, ci şi de numărul de repetări. În urmă cu cîţiva ani, 3 psihologi au făcut un studiu la reputata Academie de Muzică din Berlin. Au împărţit studenţii la vioară în 3 categorii. În prima au pus starurile, cei cu potenţial de a ajunge la nivelul de clasă mondială, în a doua pe cei buni şi în a treia pe cei care, cel mai probabil, aveau să profeseze doar ca dascăli de şcoală şi liceu, nu ca profesionişti. Tuturor li s-a pus întrebarea: De cînd te-ai apucat de vioară cîte ore ai exersat zilnic?. Concluzia, consemnată de Malcom Gladwell în lucrarea sa Excepţionalii, a fost următoarea: la vîrsta de 5 ani, cînd se apucaseră, toţi făceau cîte 2-3 ore pe săptămînă. De la 8 ani au început diferenţele fundamentate. Cei mai buni trecuseră la 6 ore, ceilalţi rămăseseră pe loc. La 9 ani ajunseseră la 8 ore pe săptămînă. Şi tot aşa. Pînă la 20 de ani, cei mai buni strînseseră circa 10.000 de ore de exerciţiu, cei din categoria a doua vreo 8.000, iar cei ce vor deveni doar profesori de gimnaziu, numai 4.000 de ore. Studiul s-a făcut apoi şi pe programatori, şi pe hocheişti, iar concluzia a fost aceeaşi.

După ce-am citit cartea şi mi-am amintit de jocurile copilăriei, m-am reîntors la benzinărie. Omul meu era acolo. I-am povestit şi lui. A rămas cu furtunul de la pompă în aer şi cu o nedumerire imensă. Adică talentul idolilor mei a fost de fapt muncă?. Da, nene, zece mii de ore de muncă.