Să faci ce zice Papa, nu ce-a făcut Papa

Îl ştiam, dar aproape că uitasem de el. Excelentul interviu realizat de Răzvan Luţac, ieri, în Gazetă, mi l-a readus în memorie. Eram un june la începutul meseriei de ziarist şi l-am văzut jucînd. Era un giuvaer. Un fotbalist complet. Tehnică, viziune în teren, calitate de marcator. Lider natural, nu impus de vreun antrenor sau conducător, de vreme ce banderolele stătuseră de atîtea ori pe braţul lui şi la club, şi la naţionalele de juniori. Aşa e, cum zice Răzvan. Unii îl numeau noul Balaci, alţii îl asemănau cu francezul Papin. Mircea Papa avea tot viitorul în faţă, iar eu, lipsit de experienţă la acea vreme, puteam să jur în scris că România se va baza, undeva la intrarea în noul mileniu, pe un înlocuitor pentru Hagi.

Cu înaintarea în carieră aveam să aflu că numai talentul nu e suficient pentru a-ţi crea o carieră. Demult, scriitoarea Ana Blandiana spunea atît de frumos că toţi avem talent, dar talentul nu este decît un mijloc de tracţiune cu care unii transportă diamant, alţii cărbune şi atît de mulţi materiale sintetice. Oamenii trecuţi cu reuşite prin fotbal îmi ofereau exemple cu zecile. Şi contraexemple. Ţin minte că Gigi Mulţescu mi l-a descris pe fostul său coechipier Sătmăreanu ll drept unul dintre jucătorii cei mai puţin hărăziţi de Dumnezeu. Şi totuşi a ajuns, dragă Andrei, stoper de echipă naţională. Doar printr-o muncă de Sisif şi o disciplină de viaţă stoică.

Citindu-i povestea lui Papa, gîndul mi-a zburat către oamenii prezentului. Către un Iancu, către un Rotariu, către un Stanciu. Les enfants prodiges de azi. Mustesc de calităţi, deşi pot băga mîna în foc că nici unul dintre ei n-a beneficiat de înzestrarea fostului copil al Olteniei. Au intrat în fotbal furtunos, dar se află într-un moment de cotitură. Lumea s-ar fi aşteptat să treacă la un nivel superior. Numai că ei bat pasul pe loc. De ce? Papa vorbeşte despre lipsa unor oameni care să-i fi dirijat corect cariera. Despre anturaje. Poate chiar depresii.

Copiii ăştia talentaţi, ajunşi la vîrsta majoratului, sînt însă mai firavi decît am crede. Au nevoie permanant de protecţie, de un şerpaş care să le ghideze ascensiunea. De oameni adevăraţi în jurul lor, nu doar de profitori care să le transforme golurile în comisioane, pasele în speranţa unui alt standard de viaţă. Sau de nepăsători. Înainte de a le cere, trebuie să le dăm. Iar dacă-i simţim debusolaţi, să acţionăm. Să ne întrebăm de ce Iancu, Stanciu, Rotariu nu progresează. Să cercetăm nu doar în interiorul terenului, nu doar la antrenament, ci şi dincolo. Să investim, dacă noi sîntem depăşiţi, în specialişti. Într-un psiholog, într-un nutriţionist, de ce nu?, într-un detectiv. Nimic nu trebuie să fie ruşinos, nimic defăimător, nimic prea costisitor dacă vrem să nu mai auzim aşa des acea expresie cunoscută a stadioanelor: S-a născut talent, a murit speranţă. Ca Papa, omul matur de azi, care, cu siguranţă, dacă s-ar mai naşte o dată ar şti ce să facă să nu mai repete greşelile trecutului.

Povestea lui Mircea Papa poate fi citităediția digitală de sîmbătă!