Salutări de la dinozauri

Atunci chiar am lăcrimat de ciudă. Era prin 1993 și fotbalul românesc, descompus prin exodul celor mai buni jucători, făcea față cu greu exigențelor cupelor europene. Mai mult, amintirea recentă a unor finale și semifinale continentale în comparație cu noua realitate ne sfîrteca mîndria. Craiova juca la Paris, cu PSG-ul lui Ginola, Rai sau Guerin. Turul se terminase 0-2 pe Centralul unde, nu cu mult timp în urmă, alți francezi, de la Bordeaux sau Monaco, fuseseră tăvăliți de generațiile lui Țicleanu, Geolgău sau Badea.

Pentru returul de peste două săptămîni de pe Parc des Princes nu ne mai rămăsese decît speranța unui joc onorabil. N-a fost să fie așa. Ba, din contră! Ne-au tras un 4-0, ne-au marcat din toate pozițiile și ne-au forțat chiar să ne dăm și un autogol. De parcă umilința nu era suficientă, TF1, televiziunea care a produs meciul, a inserat cîte un carton cu o caricatură după fiecare reușită a lor. Se pregătiseră de show. Imaginea, nu o mai țin bine minte, era ceva cu un dinozaur care se dorea simpatic, dar care sugera diferența de civilizație dintre ai lor și ai noștri. O numiseră CraiovasicPark. Atunci chiar am lăcrimat de ciudă.

Joi seară, am lăcrimat de bucurie. Recunosc, sînt sensibil. Dar victoria Astrei pe teren franțuzesc, prima din istoria fotbalului românesc, chiar mi-a dat motive. M-a întors în timpul acela al revoltei cînd mi-aș fi dorit ca noi, românii, să le dăm peste bot aroganților ălora care ne răsuceau cuțitul în rană.

Nu am fost defel deranjat de formula novici, care l-a înfuriat pe patronul giurgiuvean, pentru că aici chiar aveau dreptate. Novici, adică începători în ale fotbalului la nivel european, e un adjectiv greu de contracarat de o grupare tînără, care n-a ajuns încă într-o grupă a competițiilor continentale. Dar mi-am adus aminte de tablourile alea cu dinozauri fotbalistici pe seama cărora se amuzau comentatorii de la TF1. 

Ieșiserăm din comunism, ne era foame de pîine și de conducători care să ne ducă în direcția bună, și în societate, și la fotbal. Eram bulversați. Nu jucam nimic, începuserăm să ne pierdem identitatea și meciurile. La scor. Și multe dintre ele în Franța. Pe la Montpellier, pe la Monte Carlo, pe la Paris. Azi, la două decenii după, cînd ecartul financiar între cluburile noastre și ale lor s-a căscat și mai adînc, am reușit, iată, să-i batem. Un club novice contra unuia veteran, un buget de vreo sută de milioane contra unuia de cel puțin zece ori mai mic.

Un sistem de formare în care s-a investit enorm contra unuia în care nu s-a făcut mai nimic. Și, chiar așa, în condițiile astea, joi seară, pe Stade Gerland, am văzut o echipă finanțată de un român, manageriată de un român și, cel mai important, antrenată de un român, care a jucat cel mai european fotbal posibil. Curajos, consistent, direct pe poartă. Producînd, în afara golurilor, alte 4 mari ocazii de a înscrie.

Atunci, în 1993, după fiecare gol încasat și după caricatura aferentă, regizorul transmisiei fixa prim-planul portarului nostru. Cu capul în pămînt, umilit, distrus. Joi seară, la final, întîmplarea a făcut ca imaginile bucuriei să surprindă din nou chipul goal-keeperului nostru. Fericit, împlinit. Ambii poartă același nume: Silviu Lung. Și iar am lăcrimat. V-am spus că sînt sensibil!