Ca de la oraș la țară

Scandalurile de corupție și cele legate de arbitraj încă de la primul meci al Mondialului dovedesc faptul că între UEFA și FIFA diferențele sînt enorme.

Scandalurile de corupție și cele legate de arbitraj încă de la primul meci al Mondialului dovedesc faptul că între UEFA și FIFA diferențele sînt enorme.

Acum cîțiva ani, după ce am vizitat pentru prima oară sediul UEFA, am stat la o discuție cu un prieten avizat. Fusese înaintea mea acolo și mă gratula cu un zîmbet de cunoscător în momentul cînd eu, extrem de încîntat, îi povesteam depre lucrurile noi mie pe care le văzusem. La nivel de concepție, de organizare și de urmărire în timp a proiectelor. Mă aproba și admitea că modelul este unul de urmat. Plin de optimism, i-am mărturisit că abia aștept să găsesc prilejul profesional pentru a merge și la FIFA, deoarece, în mintea mea, nivelul va fi unul și mai ridicat. A fost primul moment cînd amicul a dat dezaprobator din cap. “Mie mi s-a părut că aparțin unor lumi total diferite. Într-o parte parcă eram în Elveția, în cealaltă parcă mă teleportasem undeva mult mai la est”, l-am auzit.

N-am apucat niciodată să ajung să mă conving sau nu de spusele prietenului, dar cu fiecare Campionat Mondial trecut înclin să-i dau dreptate. Comparația cu Europenele devine inevitabilă. Zilele premergătoare debutului din Brazilia par să confirme discrepanța dintre lumi din cel puțin două unghiuri de vedere. Primul, cel al acuzațiilor de corupție, se derulează de ani buni la o intensitate crescîndă și fără a avea vreun corespondent de aceeași mărime în zona europeană. Celălalt se referă la arbitraj și a devenit vizibil încă de la meciul de debut.

Spre deosebire de Campionatele Europene, la Cupa Mondială “cavalerii” au născut, de-a lungul timpului, adevărate epopei negre. Au stabilit o campioană mondială în 1966 pe steagul asistentului Bahramov, au ucis Italia într- un mod samavolnic în 2002 cu privirea bovină și fluierul otrăvit al lui Bayron Moreno și au molipsit pînă și un arbitru cu carte de vizită în Europa, ca Graham Poll, care a dat trei cartonașe galbene croatului Simunici într-un joc de CM cu Australia în 2006. Ca să nu mai vorbim de celebra “mînă a lui Dumnezeu”, cu care Maradona a trecut de Anglia în 1986. Poveștile cu tușieri africani care au indicat ofsaid după o aruncare de la margine vin în completare.

Dacă globalizarea poate crea o explicație a acestor mari erori de arbitraj, prin prisma diferențelor enorme existente încă la nivel de pregătire profesională între Europa și restul lumii, suspiciunile venind din zona obscură acoperă orice încercare de răspuns logic. Te întrebi cum naiba un central venit din Japonia, țară recunoscută pentru moralitatea cetățenilor săi, să nu vadă brutalitatea de
roșu a lui Neymar în fața lui Modrici? Sau să dea gazdelor un asemenea penalty, fază la care, cînd a indicat punctul cu var, a arătat ca un copil fericit alergînd în pasul ștrengarului? La întrebarea retorică adresată imediat după meci de croatul Lovren, presupusul agresor al lui Neymar, “vi se pare normal ca un arbitru de la Cupa Mondială să nu vorbească engleza?”, chiar că nu pot găsi un răspuns.

Dar probabil că nu mai e cazul vreodată să vizitez sediul FIFA.