15 ani cu Balaj, Tudor și cam atît
În vîltoarea luptelor dintre tabere, Comisia Centrală a Arbitrilor a omis ceea ce era mai important: creșterea noii generații de centrali și tușieri
În vîltoarea luptelor dintre tabere, Comisia Centrală a Arbitrilor a omis ceea ce era mai important: creșterea noii generații de centrali și tușieri
Ecuația, în ceea ce-i privește, e destul de simplă. O vedem des în schema politică. Cel ce se află la guvernare explică de ce nu poate să facă ceea ce trebuie să facă, iar cel ce se află în opoziție arată cum ar trebui să facă dacă ar putea s-o facă. Partea amuzantă e însă că și unul, și altul au fost călători ai acestui carusel, s-au aflat și într-o poziție, și-n cealaltă, iar rezultatul n-a diferit.
La arbitraj, statistica e evidentă. Din 2000 și pînă acum, CCA a scos pe piața internă doar doi arbitri pe care Liga 1, dar nu numai, să se poată baza. În afară de Cristi Balaj, al cărui meci de debut, Steaua – FC Brașov în Ghencea, am avut plăcerea să-l comentez, și Alexandru Tudor, nu a mai existat nici un central care să reziste în timp conducătorilor comisiilor, conducătorilor cluburilor și, din nefericire, procurorilor DNA. Atît! A mai apărut între timp un Istvan Kovacs, promovat de nebunia lui Ionuț Lupescu de a aduce un suflu nou într-un departament vetust, omul pe care l-a susținut fățiș pentru a debuta în fotbalul mare direct cu o Supercupă a României. Și, tot grație unei politici bune de lobby făcute în ultima perioadă, Ovidiu Hațegan s-a impus, în special pe plan european, ca un viitor om de bază.
Din păcate, indiferent că s-au numit Grigorescu, Crăciunescu, Igna, Constantin etc, șefii Comisiei Centrale a Arbitrilor n-au avut o susținere evidentă din partea conducătorilor FRF. Fără a simți protecția celor puternici, fiecare a încercat mai întîi să se adăpostească de ploaia de pietre venită imediat după înscăunare și apoi să-și consolideze poziția prin metode proprii, mai mult sau mai puțin prietene cu moralitatea. Într-un război permanent cu șefii de cluburi, normal poate prin prisma activităților antagoniste în care erau implicați, dar și cu opoziția foștilor colegi în ale arbitrajului, șefii CCA au uitat și menirea pentru care s-au înscăunat. Aceea de a produce cavaleri în adevăratul sens al cuvîntului, oameni bine pregătiți profesional și, extrem de important, a căror moralitate să nu fie pusă la îndoială.
În fapt, șeful CCA e ca un antrenor de arbitri. I se dă o echipă pe mînă și i se cere performanță. Dar, imediat cum se pune pe treabă, scaunul îi este amenințat. Presiunile cresc din prima săptămînă, contestatarii îi pîndesc fiecare delegare, uitînd că și ei, la rîndul lor, aveau aceeași problemă cînd se aflau la guvernare, cluburile amenință, Comitetul Executiv, format din reprezentanți ai cluburilor, are cuțitul pregătit să taie în orice moment. În acest mediu, autoritatea antrenorului în fața arbitrilor nu are cum să crească. Echipa devine temătoare, vulnerabilă, iar cei care au căutat această activitate nu pentru a-și exercita un lobby, ci pentru a face avere, profită de situație. Evident, această echipă nu are rezultate, antrenorul e imediat schimbat și totul o ia de la capăt.
Caruselul se învîrte. Fotbalul plînge. Pentru că la el, în fapt, nu se gîndește nimeni. De mult timp, de foarte mult timp. De acum 15 ani, de cînd de la șefia arbitrajului românesc s-a retras, ușor-ușor, pe motiv de vîrrstă, un anumit domn George N. Gherghe, prin mîna căruia au trecut și Rainea, și Igna, și Crăciunescu, și Porumboiu, și Dan Petrescu, și Huzu, iar enumerarea ar putea continua mult și bine dacă numărul de semne destinat acestui material n-ar fi unul fix. Un om care a pus pasiunea și dragostea pentru arbitraj înaintea oricăror orgolii, războaie, vendete pentru a putea produce arbitri. Și, slavă Domnului!, a produs.