Dragile noastre amicale
Naţionala României a ajuns să joace mult mai bine în meciurile de pregătire cu adversari puternici decît în oficialele cu echipe modeste.
Naţionala României a ajuns să joace mult mai bine în meciurile de pregătire cu adversari puternici decît în oficialele cu echipe modeste.
Pînă la Argentina, tricolorii mai avuseseră prestaţii aplaudate şi rezultate excelente. Un 1-1 tot pe Arena Naţională cu Uruguayul lui Cavani şi Forlan. Am bătut Belgia lui Hazard şi Wittsel cu 2-1, am cîştigat în Elveţia cu 1-0 şi chiar contra Greciei, cu 3-1, aceeaşi trupă care ne-a barat drumul spre Mondialul brazilian fără să dea senzaţia că ar fi consumat foarte multă energie. Toate aceste rezultate au doi numitori comuni. S-au petrecut în actualul mandat al lui Piţurcă şi au însemnat doar meciuri de pregătire.
Cum e posibil să joci atît de bine contra lui Messi şi execrabil împotriva unor estoniei, unguri, lituanieni sau andorezi? Cum se face că băieţii noştri au avut mai multe ocazii la poarta lui Romero decît intrări în careu la meciul de la Budapesta? Pare paradoxal, dar există explicaţii.
Prima ar fi de la ei, aşa cum ziceam pe vremuri cînd apăreau purici pe ecranul televizoarelor noastre cu lămpi. Granzii nu mai sînt intersaţi de meciurile de pregătire. Cu atît mai puţin de cele contra unor echipe ajunse în lumea (urna) a treia. Vin de la echipele lor de club epuizaţi, se reîntîlnesc cu conaţionalii, bifează încă un amical, dar grija principală e să nu se accidenteze sau să se epuizeze. Ei ştiu foarte bine cine îi plăteşte. De patriotism e timp la marile competiţii, la care ei sînt calificaţi.
A doua ţine de jucătorii noştri. Eliberaţi de stres, de miză, de presiune, ei încep să-şi pună în valoare calităţile. Mai mult, scena unui joc cu Argentina (apropo, prefaţat miercuri dimineaţă chiar pe coperta marelui cotidian francez L’Equipe, sub forma unei reclame a unui post de televiziune care transmitea meciul, e iluminată complet altfel decît cea gri a unui meci fără spectatori pe Nepstadion. Aici şi acum e locul în care, dacă dai bine în ea, cum spun jucăreţii, e rost de vreun transfer mai bănos. Messi, Higuain, Aguerro nu mai au nevoie de aşa ceva. La noi pînă şi Marica, cel mai bine plătit tricolor, speră încă la ceva mai bun. Astfel că băieţii dorm noaptea, sînt concentraţi toată ziua şi arată chiar bine.
A treia cauză se găseşte pe banca tehnică. Şi se prelungeşte spre vestiar. Fără miză, atmosfera e mult mai destinsă. Nu mai e nevoie nici de un bun psiholog lîngă echipă care să îndulcească aerul sau să le trimită minţile băieţilor către joc. E suficient să ştie că în faţa lor apar starurile pe care mulţi le-au văzut la televizor pentru a-i ambiţiona să ofere maximum. Dar mai e încă ceva.
Nu v-a surprins că, spre deosebire de Atena, Maxim a fost titular. Că toată echipa era formată din jucători care evoluează la cluburi? Că nu mai avem invazie de stoperi şi mijlocaşi defensivi în primul 11? Că fundaşii laterali, în special Măţel, urcă în atac? Toate contrar obiceiurilor lui Piţurcă.
Acum vreo doi ani, într-un interviu excepţional realizat de Cristi Geambaşu, marele portar Cornel Penu, dublu campion mondial de handbal, explica psihologia omului în condiţii de sters pentru a ne face să înţelegem cum i-a apărat, în două situaţii limită, de unu la unu, aruncările neamţului Lackenmacher în finala de la Berlin din 1974. În tensiune maximă, fiecare reacţionează instinctual, după nişte automastisme. Cum ştie el cel mai bine. Eu îl studiasem pe neamţ, ştiam ce face de regulă, unde aruncă, şi acolo m-am plasat. În condiţii de stres, miză, tensiune, Piţurcă face ce ştie el mai bine. Se apără şi foloseşte jucători superdefensivi. La amicale, mai şi improvizează, mai renunţă la fixuri, foloseşte mai mulţi jucători de atac. Şi aşa ne bucurăm şi noi, suporterii, de fotbal.