Cu şareta printre limuzine

Mihai Pintilii acuză din nou probleme musculare. Aceleaşi pe care le au fotbaliştii care nu înţeleg că sportul de performanţă diferă fundamental de cel al amatorilor.

Mihai Pintilii acuză din nou probleme musculare. Aceleaşi pe care le au fotbaliştii care nu înţeleg că sportul de performanţă diferă fundamental de cel al amatorilor.

Dacă Steaua a primit vreo veste proastă în această perioadă, aceea se leagă de reaccidentarea lui Pintilii. Încă nu se ştie cît e de gravă, dar simpla ieşire din amicalul cu Union Berlin chiar din minutul 5, urmată apoi de două zile de pregătire ratate, indică o stare de alarmă.
Mihai Pintilii este vital pentru Steaua în acest moment. Sintagma aceea că nimeni nu e de neînlocuit se aplică, evident, şi în cazul campioanei, numai că Einstein ne-a învăţat şi teoria relativităţii. Acel nimeni prinde de multe ori nuanţe developate de această statistică agasantă. În toamnă, roş-albaştrii au disputat 17 meciuri în campionat, din care au cîştigat 11 şi au făcut 6 egaluri. Cum eşecul nu s-a înregistrat, rezultatul negativ a fost reprezentat de remize. Iar la 4 dintre ele Pintilii n-a evoluat. Mai mult, alte două meciuri importante, cu Legia Varşovia, la Bucureşti, şi cu Oţelul, la Galaţi, au avut scenarii similare. 1-0 pentru bucureşteni la pauză, cu Pintilii pe teren, 1-1 la final, după ce mijlocaşul trecuse, din diferite motive, pe bancă.

Iată deci un nimeni extrem de important. Mihai Pintilii a devenit un tip fragil. Paradoxal, am spune, dacă e să ne raportăm la acele intervenţii decise ale lui, rupte parcă din luptele de final de an din Ruginoasa, pe care le-a trăit pe viu în anii copilăriei. Suita de accidentări ni-l prezintă ca pe un jucător vulnerabil. Rău de carne, cum ar spune bunicii. Subţire echipat genetic. Fals, doar pare.
Pentru că Mihai Pintilii ar fi putut să evite multe dintre accidentările ce i-au gardat cariera dacă alături de voinţa de a se antrena, de plăcerea de a juca adăuga şi ştiinţa de a se recupera. Mijlocaşul Stelei e un băiat dintr-o bucată. Un tip care dă sută la sută jobului său atunci cînd e vorba de efort fizic, de dăruire, de atitudine. Numai că nu vrea să priceapă că la nivelul de pregătire necesar azi în fotbalul şi sportul de performanţă, corpul nu-şi poate compensa singur şi într-un timp foarte scurt pierderile. Trebuie ajutat. E ca şi cum, nostalgic sau temător de vreo intoxicare cu dioxidul de carbon al benzinei aditivate, ai alege să te întreci cu limuzinele conducînd şareta eco.

La o sesiune marca Neubert se transpiră serios, vitaminele, mineralele, aminoacizii fug din organism cu viteza luminii. Dar nu asta ar fi problema. Ştiinţa găseşte metode noi de refacere, iar un club de talia Stelei se îngrijeşte de tot ce-i trebuie fotbalistului pentru a înlocui pierderile. Cum s-ar spune, jumătate de problemă e rezolvată. Cealaltă jumătate ţine însă de capacitatea jucătorului de a înţelege că vitaminizarea nu e facultativă, chiar dacă nu poate deveni obligativitate stipulată în vreun contract. Că nu mai poţi să te antrenezi în 2014 cu mentalitatea din 1970. Fără să-ţi ajuţi corpul să se regenereze. Cu sucuri, cu pastile, cu alimentaţie. În cazul recuperărilor chiar cu metoda de centrifugare a sîngelui. Iar aici v-aş ruga să depăşim zona substanţelor interzise. Nu despre aşa ceva e vorba. Ci doar despre ce e permis, dar despre care unii băieţi cred, ca să-i citez, că-i doar o mare vrăjeală. Pînă se rupe vraja.