Falsa problemă a selecţionerului

Viitorul naţionalei României nu stă în numele omului care o conduce vremelnic, ci în capacitatea cuiva de a reforma întreg sistemul de selecţie

Viitorul naţionalei României nu stă în numele omului care o conduce vremelnic, ci în capacitatea cuiva de a reforma întreg sistemul de selecţie

Acum vreo 4 ani, Răzvan Lucescu era luat în cătarea puştii. Contestatarii se puseseră cu picioarele pe el pentru decizia de a-l rechema la lot pe Cociş sau pentru proasta inspiraţie de a-i fi dat tricoul cu numărul 10 lui Florescu. O blasfemie fotbalistică să îmbraci un jucător de fotbal în echipamentul unui fotbalist. Polemică dusă la infinit pe o temă fără fundament.

M-am băgat atunci în discuţie fără a susţine vreo tabără. Am remarcat doar faptul că nu numele selecţionerului e important într-un moment în care nimeni nu poate reclama tricoul cu numărul 10. Că, de fapt, bazinul de selecţie se goleşte pe zi ce trece şi nimeni nu pare preocupat pentru a găsi resurse de reumplere. Că, atenţi la disputele lor, segregate în facţiuni, dacă nu în găşti, oamenii de fotbal se vor trezi peste alţi cîţiva ani de nefăcut nimic că în momentul convocării loturilor ne vom învîrti iar în jurul numelor lui Florescu sau Cociş.

Cu primul m-am înşelat, celălalt s-a regăsit chiar în 11-le de start al meciului tur cu Grecia. De data asta, selecţioner era Victor Piţurcă, iar rezultatul a fost acelaşi cu care ne-am obişnuit în ultimul deceniu. Eşec, calificare ratată, încă doi ani de aşteptare pentru un alt turneu final.
Speranţă? Poate doar o minune. Numai că preliminariile nu se dispută niciodată în ziua de Crăciun.

Din păcate pentru fotbalul românesc, nici o calificare ratată nu a generat vreo schimbare esenţială. Şi au fost vreo 5 întrerupte de excepţia numită Euro 2008. O criză prelungită cît o noapte de decembrie. Un tunel din care am crezut că putem ieşi doar închizînd ochii şi aşteptînd ca luminiţa să apară de la sine. Federaţiile serioase puteau fi luate drept exemplu, dar nimeni n-a fost preocupat să schimbe ceva fundamental într-un loc atît de conservator cum e Casa Fotbalului.

Franţa, Germania, Italia, Spania au trecut prin multe momente de cumpănă. Şi ele au ratat obiective, unele mult mai îndrăzneţe decît calificările astea pe care ni le dorim noi. Dar de fiecare dată au pus piciorul în prag, au analizat la sînge cauzele şi au reformat sistemul, nu au schimbat doar selecţionerul. Şi întotdeauna conducătorii federali au coborît la baza icebergului, modificînd esenţial la nivel de copii şi juniori.

2014 trebuie să fie momentul schimbării la FRF nu doar ca formă, ci, în primul rînd, ca fond. România a trăit bine atît timp cît un sistem a funcţionat şi a produs jucători. Instalată la FRF după Revoluţie, actuala echipă a capitalizat în calificări un proiect, Luceafărul, care a generat succese pe bandă rulantă. Cînd, în 2000, ultimii germeni ai acelui concept au ieşit din scenă, am dispărut şi noi ca naţiune importantă de pe harta echipelor reprezentative. Şi vom continua să dispărem cît timp nu vom implementa un sistem nou, coerent şi modern, care să genereze o sută de fotbalişti pe postul lui Cociş, alţi o sută pe cel al lui Florescu. Moment în care ne vom putea îndrepta critica şi spre acel selecţioner incapabil să aleagă. Nu să culeagă!