Capul sus, Reghecampf!

Steaua a pierdut printre degete o victorie meritată, dar pare să fi cîştigat ceva mult mai important. Un antrenor mai echilibrat, mai umil, mai realist

Steaua a pierdut printre degete o victorie meritată, dar pare să fi cîştigat ceva mult mai important. Un antrenor mai echilibrat, mai umil, mai realist

Parcă a şi albit un pic. Cu siguranţă s-a mai îngrăşat. Cearcănele încep să i se adîncească. Între figura lui Reghecampf de acum un an şi jumătate şi cea de la finalul meciului de la Basel putem descoperi, ca pe vremuri în revista Magazin, cel puţin 5-6 diferenţe. Pentru orice antrenor, Steaua e ca o femeie foarte frumoasă, dar extrem de pretenţioasă. Te mîndreşti cu ea, îţi place să te ia de braţ prin mulţime, dar în acelaşi timp n-ai o clipă de linişte. Presiunea, încordarea, tensiunea, teama ca idila să nu se isprăvească prea devreme se aşază hotărîte la masă şi încep să-ţi consume celulele vii. Una după alta cu o viteză ameţitoare. Aşa apare albul la tîmplă, ţesutul adipos la brîu, cuta sub ochi. Dar asta e despre femei.

Bărbaţii văd puţin altfel lucrurile. Reghecampf de după Basel nu mai seamănă deloc cu cel de dinainte de Schalke. Dar acum referinţele nu sînt despre fizionomie. Tînărul antrenor mustind de calităţi pare să înceapă şi procesul de maturizare. Și de asta acum merită felicitări.

Cînd analizează un fotbalist abia trecut de pubertate, Arsene Wenger îi testatează capacitatea de autoevaluare. Cel care va înţelege unde a greşit va fi cel care va ajunge mare. Cel care crede că la 18 ani face totul bine şi că mereu alţii sînt vinovaţi, acela va progresa foarte puţin.

La 38 de ani în antrenorat eşti cam ca la 18 în viaţa de fotbalist. Un junior. Primul succes te aiureşte rău. Te face să te vezi prin lentila miopului. Uriaş. Şi să nu conştientizezi pericolele. Adică să nu te autoevaluezi corect, cum ar zice Monsieur Arsene. Reghecampf-cel-care-le-ştia-pe-toate s-a lovit rău de pragul de sus al Ligii Campionilor. Pentru că a fost refractar la sfaturile lui Iordănescu, pentru că a zîmbit superior cînd îl auzea pe nea Imi. Pentru că la o constatare tactică a lui Cornel Dinu i-a răspuns cu un atac virulent. Cînd aceşti oameni care au făcut performanţă pentru România expuneau teme strict fotbalistice, replicile veneau cu o forţă disproporţionată şi mirosuri pestilenţiale din afara fenomenului.

La Basel, Reghecampf mi s-a părut mult schimbat. În bine. El, prin declaraţiile echilibrate de la conferinţa de presă de dinainte de meci, şi echipa, prin maturitatea arătată în joc. În Elveţia, Steaua a jucat contra unui adversar european altfel decît o făcea împotriva Săgeţii Năvodari. S-a bazat pe aceeaşi pregătire fizică excelentă, dar a beneficiat şi de ajutorul unei concepţii tactice mult mai echilibrate, funcţie de oponent. Mult mai prudente. Teribilism înfrînt de realism. Ca urmare, a fost mereu în control, a avut ocaziile mai clare, şi-a strunit adversarul precum îşi domesticeşte un texan calul sălbatic. Iar pentru acest plus evident antrenorul e cel care trebuie felicitat.

Da, ştiu, Steaua n-a cîştigat la Basel toate punctele aşa cum ar fi meritat. Dar poate că a dobîndit ceva mult mai preţios. Un tehnician care să fi făcut saltul de la băiat la bărbat. Iar lucrul ăsta ar trebui să-l bucure pe Reghecampf mai mult decît l-a întristat golul lui Sio. Capul sus! Ăsta e drumul cel bun.