De la Morten Olsen la Rică Răducanu

Uniţi prin ce au fost ca fotbalişti, dar despărţiţi prin ceea ce au făcut după, amîndoi privesc la fel structura unei echipe naţionale

Uniţi prin ce au fost ca fotbalişti, dar despărţiţi prin ceea ce au făcut după, amîndoi privesc la fel structura unei echipe naţionale

Sîntem 20 de milioane de selecţioneri şi o dovedim de fiecare dată în preajma marilor meciuri ale echipei naţionale. Chiar dacă supărăm, ne-am cîştigat dreptul ăsta din maternitate, atunci cînd oficialităţile ne-au stabilit cetăţenia. Sîntem români şi, indiferent de simpatii sau antipatii, vrem tot binele din lume tricolorilor noştri. Poate de aceea ne simţim obligaţi să chibiţăm pe marginea formulei de start.

Azi avem meci mare, aşadar discuţiile sînt aprige. Mai deunăzi, întrebat despre cum ar trebui să înceapă Piţurcă meciul cu Ungaria, Rică Răducanu a replicat în stilu-i caracteristic: Tăticu’, părerea mea e că ar fi bine ca România să joace împotriva Ungariei cu … Steaua. Piţurcă e obligat să se bazeze pe scheletul campioanei. Omul care a apărat poarta naţionalei timp de 11 ani, între 1967 şi 1978, şi care, apoi, ca antrenor al portarilor, a slujit reprezentativa alături de Mircea Lucescu sau Emeric Ienei nu are pretenţia de a fi considerat analist. Dar multe dintre ideile sale, izvorîte din atîţia ani petrecuţi în şi lîngă fotbal, nu trebuie luate în rîs. Sau în caterincă, după cum ar zice Ricanu.

Acum vreo 5 ani, pe perioada Euro 2008, am avut plăcerea să locuiesc, trei săptămîni, în acelaşi hotel din Zurich cu Morten Olsen. Şi eu, şi el aveam breakfastul inclus, aşa că în fiecare dimineaţă îl priveam cum îşi decojea tacticos cele două ouă moi. Şi apoi cum sorbea din paharul cu suc de portocale. Eu eram jurnalist acreditat la turneul final, el membru al corpului tehnic al UEFA. El, adică primul danez cu 100 de meciuri în naţională şi liderul lui Anderlecht din 1986, bătut cu tot cu Notre Respect de Steaua în drumul spre Sevilla. Dar şi selecţioner timp de 13 ani, inclusiv la acel 2-5 de pe nisipul fostului 23 August.
Plecînd de la ultima lui calitate, mi-am permis ca la finalul unui mic dejun să-l abordez pentru o singură întrebare, aşa cum mi-a acceptat interpelarea, pentru că tocmai pleca la Basel pentru unul dintre meciurile pe care le analiza.

Ce-i lipseşte cel mai mult unui selecţioner? a fost chestiunea ce mă interesa. Nu s-a gîndit mult pînă a răspunde: Omogenitatea. Ca bonus am primit şi explicaţia. La naţională ai cei mai buni jucători, dar nu ai timp, ca la club, pentru a-i face să joace ca o echipă. De asta ar fi bine să ai mai mulţi jucători de la cît mai puţine echipe. Uită-te la Spania!. Spania, cu grupurile Barca şi Real, tocmai se pregătea să se încoroneze campioană a Europei.

Azi, cînd jucăm contra Ungariei, cuvintele lui Rică şi ale lui Olsen mi se pare că se contopesc. Steaua dă lotului naţional 7 jucători, dacă-l numărăm şi pe Chiricheş, iar în formula de bază figurează doar 4. Dintre care unul e portar. În vreme ce Latovlevici, Tănase sau Popa se pregătesc să-şi demonstreze omogenitatea pe banca de rezerve. Cred că risipim atuuri. Zic şi eu, nu dau cu parul! Că doar fac parte dintre cele 20 de milioane de selecţioneri care vor striga diseară, pe unde s-or afla, din toţi rărunchii, HAI ROMÂNIA!