Cu Rapiduleţul prin tunelul timpului

Sîmbătă am trăit o fermecătoare seară vintage. Fără imagini video, cu galena la ureche şi cu Giuleştina dansînd periculos între A şi B, ca acum 30 de ani.

Sîmbătă am trăit o fermecătoare seară vintage. Fără imagini video, cu galena la ureche şi cu Giuleştina dansînd periculos între A şi B, ca acum 30 de ani.

Înainte de a produce trofee, Rapidul a furnizat emoţie. Aşa l-am cunoscut de cînd avem 5-6 anişori şi bunică-miu m-a instalat în Giuleşti la peluză, singura care exista atunci, cea de lîngă teatru, deasupra tunelului jucătorilor, înaintea primului meu meci pe viu, un 3-0 cu CFR Cluj. Era pe la jumătatea anilor ’70 şi mi-a plăcut atît de mult tot ce am văzut încît de atunci sufletul mi-a rămas prizonier pentru totdeauna al acestei invenţii uluitoare numită fotbal. Barajul cu Chiajna m-a întors în timp. Cu 3-4 decenii. Pe vremea cînd meciurile transmise la televizor erau excepţii, iar Rapidul făcea naveta năuc şi candid între A şi B. Vremea cînd după masa de prînz de duminică deschideam tranzistorul pe la ora unu, ca să aflu ce a făcut Giuleştina pe la Mîrşa, Tîrnăveni sau Motru. Pentru ca a doua zi la şcoală să-l aştept pe colegul meu Emil Vîrvara, un ultras adevărat al acelor ani, să-mi descrie fază cu fază tot meciul. Pentru că el, evident, umbla cu echipa peste tot. Iar eu îi sorbeam cuvintele şi-l puneam să deseneze pe o foaie de hîrtie drumul mingii, de la Ioniţă la Pîrvu, trecînd pe la Şutru şi căţeaua Cojocaru, pînă pe partea ailaltă, la mutu Manea.

Sîmbătă, cu radioul pe birou, m-am reîntîlnit cu Fotbal minut cu minut şi le mulţumesc doctorului Dan Ştefănescu şi lui Cătălin Cîrnu că mi-au reamintit şi de Rapidul de A. Cel reconstruit de Adrian Păunescu, într-o noapte, cînd a mutat toată linia de mijloc a Metalului sub podul Grant. Aşa m-am trezit cu Ion Ion Ozonel, cu Petre Petre, cu Grosu, dar şi cu Bimbo Paraschiv sau eternul Marian Rada, smuls de la mine din cartier, de la Autobuzul. Cu ei au ajuns pe prima scenă. Şi, în acelaşi timp, şi în difuzoarele Blaupunktului meu ce-mi dădea veşti de pe cele nouă stadioane. Acolo de unde Soare, Ghiţulescu, Voicilă mă ţineau la curent cu minutul şi scorul, pe care mi le notam conştiincios în carneţelele mele. Şi de unde-mi răsună şi acum vocea regretatului Domozină anunţînd cele 7 goluri ale Craiovei în poarta lui Leontin Toader, care i-au stricat bunicului nu doar duminica aia, ci toată săptămîna ce a urmat.

Tot sîmbătă, aşteptînd veştile de pe Dinamo, mi-am amintit şi primii ani de presă. De Sportul românesc şi discuţiile lungi cu Carlo Bartales, fratele acelui Bartales care înnebunea Giuleştiul cu fentele lui, dar care rata mai mereu promovarea pe prima scenă. Poveştile din interior, declasificate de acum, îmi descriau celălalt Rapid, la limita dintre boemie, sărăcie şi infracţionalitate. Cel al jucătorilor pe cît de iubiţi, pe atît de risipitori. Al vedetelor dispuse, din păcate, să-şi negocieze existenţa, oferind la schimb rezultate. Al idolilor aceia pe care bunicul îi diviniza şi despre care eu aflam acum de ce pierduseră decisivul de promovare cu Progresul pe fostul 23 August din postura de mari favoriţi. Sau de ce puteau bate pe Dinamo în Cupă, cu un gol al lui Grosu, cînd jucau în B, dar pierdeau aiurea pe la Plopeni.

Iar răspunsul l-am primit tot sîmbătă seară. Practic, în anul în care aveau dreptul la o mare sărbătoare, ca de 90 de ani de existenţă, la amintirea în tihnă a lui Baratki, Ionică Bogdan sau Dan Coe, Rapidul a stat iar pe buza prăpastiei. Pînă şi adversarul, Chiajna, a avut statura Tîrnăveniului, Filipeştiului sau a altor locuri pe unde şi-a purtat destinul acest club. În 120 de minute, Giuleştina şi-a revăzut viaţa cu toate bunele şi relele ei. Şi s-a comportat la fel. A dat vina pentru ce i se întîmplă doar pe alţii din exterior, uitînd că urgia s-a abătut asupra ei ca de atîtea ori tocmai din interior. Pînă la mafia FRF a fost Copos. Omul care s-a pliat perfect pe această tumultoasă grupare. Pe care a readus-o spre trofee, pe care a împins-o în sferturile Cupei UEFA, dar de care n-a ştiut nici să se bucure, nici să profite. Ci doar s-o menţină în starea aceea în care singura certitudine e emoţia din fiecare zi. Premiată din cînd în cînd cu bucuria aia unică de după Chiajna, pe care Emil Vîrvara mi-o transmitea cînd se întorcea de pe la Roşiori.