De ce nu l-a eliminat Colţescu pe Strătilă

Singura explicaţie a orbirii unui arbitru în mai multe faze dintr-un meci poate fi aceea a imposibilităţii desprinderii lui de un trecut întunecat.

Singura explicaţie a orbirii unui arbitru în mai multe faze dintr-un meci poate fi aceea a imposibilităţii desprinderii lui de un trecut întunecat.

Mama, să-i dea Dumnezeu sănătate!, face anul ăsta 70 de ani şi se uită la fotbal doar pentru că eu, adică fiu-său, lucrează în domeniu. Nu, nu vă închipuiţi că ar da Suleyman Magnificul pe vreun derby din lumea asta, dar cînd e un eveniment nesuprapus peste vreo telenovelă, îşi mai aruncă ochiul. Rar pune cîte o întrebare, care, de regulă, mă binedispune, şi singurele ei implicări afective în partidă sînt strict legate de bătăile dintre galerii, în sensul în care mă sună imediat să mă întrebe cît de departe sînt de evenimente, liniştindu-se doar cînd află că eu sînt în studioul Digi sau în redacţia GSP.

După Dinamo – Steaua de vineri m-a sunat. Fără să aştept întrebarea, am asigurat-o că n-am fost la stadion, motiv pentru care să stea liniştită deoarece scăfîrlia mea nu s-a întîlnit cu brichetele, sticlele sau telefoanele mobile aruncate de minunaţii fani, cărora le mulţumim, ca să cităm toţi oamenii de fotbal. De astă-dată ştia, că mă văzuse la Fanatik, dar motivul telefonului era cu totul altul. Cum e posibil, mamă, să nu-i facă nimic lu’ ăla de la Dinamo care i-a îndoit piciorul ăluia de la Steaua?, am auzit-o. Am tăcut o clipă, m-am gîndit la vreo greşeală de apel sau vreo farsă, însă vocea maică-mii e inconfundabilă. Mi-am revenit repede și imediat mi-am dat seama că e prima oară de cînd fac această meserie cînd îmi pune o astfel de întrebare.

Într-adevăr, nu trebuie să fii arbitru pentru a sesiza violenţa atacului lui Strătilă asupra lui Chiricheş şi pentru a lua măsura sancţionării agresorului. Este evident pînă şi pentru o pensionară septuagenară aproape paralelă cu fotbalul. Atunci, de ce Colţescu n-a dat roşu?
Iniţial, am gîndit că, efectiv, omul n-a văzut. Apoi, dînd filmul înapoi, mi-a venit în minte intrarea lui Latovlevici la acelaşi Strătilă. Şi dînd înainte, am admirat procedeul de arte marţiale al lui Rus și secerișul lui Dandea, ambele la fel de nesancționate. Un continuu balans al compromisurilor. Atunci am realizat, de fapt, de ce le e greu românilor să-i judece pe români. De ce un arbitru atît de talentat precum Colţescu nu poate lua nişte măsuri dure, dar atît de limpezi. Pentru simplul motiv că trecutul îl chinuie.

Trecutul acela care-l leagă mai întîi de Steaua, echipă pe care a arbitrat-o de fiecare dată în ultima etapă, decisivă, a ultimelor două titluri. Şi-n 2005, cu Poli Timişoara în Ghencea (2-1), şi-n 2006, la Vaslui (4-0). Ce coincidenţă! Şi ce frumos suna, acum vreo doi ani, cîntarea aceea dulce-ameninţătoare a lui Gigi Becali dintr-un meci fără spectatori: Colţeesculeee! Colţeeesculeeee!.

Acelaşi trecut îl apropie mult şi de Dinamo din vremurile lui Cristi Borcea, cel care vorbea direct şi nervos despre ratele unui Mercedes pe care le-ar fi achitat pentru ca Sebi să se bucure de tot confortul german. Şi atunci, pe cine să superi? Mai bine te faci că nu vezi.

De fapt, asta-i marea problemă a arbitrajului românesc. Această încrengătură de întîmplări, de interacţiuni vinovate de-a lungul timpului. Nimeni nu e atît de curat încît să arunce primul piatra. Dar nici nimeni nu are puterea de a se reseta la un moment dat şi de a porni de la zero, cu orice risc. Şi atunci toţi sucombă în aceeaşi mlaştină. Prizonieri ai unor caractere mici, supuse marilor interese.