Cum să ucizi cu fuga

La început a fost iureşul. Alergătură, presing, dueluri unu la unu, adrenalină. Molde, de astă-dată cu ăia buni, a crezut că poate face faţă în luptă dreaptă. Ce eroare!

La început a fost iureşul. Alergătură, presing, dueluri unu la unu, adrenalină. Molde, de astă-dată cu ăia buni, a crezut că poate face faţă în luptă dreaptă. Ce eroare!

A rezultat un prim sfert de oră în care am transpirat în faţa televizorului, am obosit, mi-am pierdut suflul fără să fac vreo mişcare. Mingea alerga cînd la roşii, cînd la albaştri, dar mai mereu înapoi la roşii. Un adevărat război pentru supremaţie la mijlocul terenului, ca în documentarele acelea de pe Discovery în care animalul de pradă îşi delimitează teritoriul folosindu-se de toată forţa de care e-n stare. O adevărată răfuială cu intrări dure şi puls de 180, la vederea căreia singurul gînd mi-a zburat către cabinetul medical al clubului norvegian şi la speranţa că acolo stă pregătit, pentru orice eventualitate, un defibrilator. Fizic, nordicii capitulaseră.

Apoi a venit primul gol, cel al lui Chipciu, omul de pe banda dreaptă, la o acţiune purtată de Tănase în acea parte de teren. Şi o dată cu el şi căderea psihică a nordicilor. Moment în care furtuna s-a domolit, terenul a părut mai aerisit şi Steaua a trecut la nivelul următor, jocul de posesie. Cu plimbarea balonului de pe o parte pe alta şi cu un nou tandem de gol, format în zona stîngă de această dată, de acelaşi Tănase, în calitate de pasator, şi de Latovlevici, omul de bandă, vizaviul lui Chipciu, pe post de al doilea marcator.

Cam aşa şi-a rezolvat Steaua victoria de aseară, care-i deschide larg uşa către primăvara europeană. Pare simplu. Şi chiar e cînd ai un antrenor serios, pasionat, dedicat, inteligent şi mai ales neamţ ca Reghecampf. Dar dacă eu am obosit la televizor, norvegienii, cu siguranţă, au dormit mai mult ca de obicei. Şi nu doar pentru că la Molde, în noiembrie, se luminează pe la 9 dimineaţa.