Două lucrări de diplomă

Prima a fost cea a organizării. A montării unei scene onorabile pe care să se joace spectacolul european. Aici chiar am avut emoţii, ştiindu-ne incapacitatea de a duce la bun sfîrşit ceea ce începem frumos.

Prima a fost cea a organizării. A montării unei scene onorabile pe care să se joace spectacolul european. Aici chiar am avut emoţii, ştiindu-ne incapacitatea de a duce la bun sfîrşit ceea ce începem frumos. De astă-dată însă chiar am reuşit. Finala Europa League a fost un real succes, iar noi, românii, trebuie să fim mîndri de asta.

V-o spune unul care a avut şansa de a vedea la faţa locului Campionate Europene sau Mondiale, finale de cupe europene, din 1994, de la World Cup-ul Generaţiei de Aur, şi pînă în prezent.

Miercuri, 9 mai, n-a fost ziua Europei, ci a Bucureştiului. Adică a unei capitale europene care a izbutit să nu fie mai prejos decît Los Angeles, Paris, Moscova sau Viena în organizarea unui astfel de eveniment. Nici mie nu-mi vine să cred ce scriu, dar vă garantez că e adevărat! Şi a fost atît de frumos!

A doua lucrare a fost cea fotbalistică. Finala a însemnat intersecţia a două filosofii. Atletico contra Athletic. 4-2-3-1 versus 4-3-3. Reactivitate contra activitate. Tranziţie contra posesie. Simeone faţă cu Bielsa. Experienţă contra tinereţe. Două stiluri complet diferite.

Superficialii ar spune că răul a învins binele. Că aceia care au stat la cutie, care au aşteptat în propriul teren să distrugă acţiunile adversarului şi apoi să lovească pe contraatac au avut cîştig de cauză. Nimic mai fals.

Finala de la noi de acasă ne-a arătat, de fapt, altceva. Că în fotbal curentele creative sînt de mai multe feluri. Unele sînt mai estetice, altele mai pragmatice. Dar fiecare creează istorii. De o parte Herrera, Bearzot sau Mourinho, de cealaltă Michels, Cruyff, Guardiola. Între ei, poate, Sacchi.

O dată triumfă primii, iar apoi, ca-n modă, vin la putere ceilalţi. În anul în care Barca a căzut, nici Bielsa n-a mers pînă la capăt. A făcut-o Simeone. Şi a fost atît de frumos!