Triumful cantităţii

În lipsa calităţii fotbaliştilor din Liga 1, care să destabilizeze un sistem atît de bine organizat, Oţelul doboară adversar după adversar graţie volumului de muncă. Mă distrează fiecare declaraţie de după înfrîngerile aşa-zişilor granzi în partidele cu Oţelul. Nimeni nu înţelege ce se întîmplă cu propria formaţie, pe care o destramă în cuvinte tari, precum preşedintele Dinu Gheorghe sîmbătă după-amiază

În lipsa calităţii fotbaliştilor din Liga 1, care să destabilizeze un sistem atît de bine organizat, Oţelul doboară adversar după adversar graţie volumului de muncă

Mă distrează fiecare declaraţie de după înfrîngerile aşa-zişilor granzi în partidele cu Oţelul. Nimeni nu înţelege ce se întîmplă cu propria formaţie, pe care o destramă în cuvinte tari, precum preşedintele Dinu Gheorghe sîmbătă după-amiază, nimeni nu pricepe cum o echipă care n-are nici un secret, care joacă simplu şi previzibil…încurcă pe toată lumea, ca să citez frustrarea lui Pancu de la finalul meciului de la Galaţi.

13 din cele 27 de goluri ale Oţelului, adică aproape jumătate, s-au marcat în ultimele 30 de minute ale meciurilor

Mă distrează nedumerirea lor, provenită tocmai din neînţelegerea realităţii. A faptului că băieţii cei mai mediatizaţi prin presă nu sînt şi cei mai buni din Liga 1, aşa cum cei ce latră toată ziua la televizor nu o fac în virtutea valorii fotbalistice, ci a celei raitingistice. Şi a adevărului că Oţelul are într-adevăr un joc extrem de simplu de citit, dar al naibii de greu de contracarat în fapt. Ai senzaţia că îi domini, îţi oferă posesia şi spaţiul din terenul tău, dar te hăituiesc în propria lor jumătate, te toacă în fiecare minut cu pregătirea fizică, te forţează să finalizezi cu şuturi de la depărtare sau din poziţii incomode,  pentru a te ucide din vreun contraatac sau fază fixă.

Cu fiecare victorie obţinută de gălăţeni, într-o manieră ce seamănă izbitor cu ceea ce făcea Dan Petrescu la Urziceni, iese la iveală adevăratul motiv al acestui tip de succes. De cîţiva ani buni, în România nu mai triumfă calitatea. Pentru simplul fapt că ea nu mai există decît în închipuirea patronilor sau în sufletele prea încercate ale suporterilor. În lipsa clasei jucătorilor, a harului care pare să le fi fost extirpat tuturor acestor cărători de mingi, victorioasă rămîne cantitatea. Cantitatea de efort depus, de alergătură, de pregătire a fazelor fixe (din care, se ştie, în orice competiţie, o echipă marchează cam o treime din goluri!) de muncă zilnică în a structura un sistem de joc economicos, enervant de simplu, dar atît de greu de dărîmat precum cel al lui Dorinel Munteanu.

7 şuturi au trimis gălăţenii spre poarta lui Coman, 6 dintre ele din faze fixe

Pe cale de consecinţă, dacă nu eşti suficient de talentat, trebuie măcar să fii muncitor. Mai muncitor, mai dedicat, mai înfometat de performanţă decît opozanţii tăi, în cazul de faţă oamenii Oţelului. Abia cînd vor înţelege lucrul ăsta, abia atunci vor pricepe şi de ce o echipă cu un joc atît de simplu şi de previzibil încurcă pe toată lumea, ca să-l citez din nou pe Pancu. Altfel, omul care în cele 17 minute jucate, a atins mingea de 4 ori şi a pierdut-o de 3. Distractiv, nu?

PS Poate că nu-i deloc întîmplător că echipe precum Timişoara sau Vaslui, care chiar au în componenţă cîţiva fotbalişti de calitate, gen Zicu sau Wesley, sînt şi singurele dintre aspirantele la titlu care au învins Oţelul şi acum îi stau încă în cîrcă.