Începeeeee!

Azi e ziua pe care cei ce iubesc cu adevărat fotbalul o aşteaptă mereu cîte 4 ani. Da, mi-l amintesc cel mai bine şi acum pentru că a fost primul. Primul meu Mondial. Îl aşteptasem toată clasa a patra şi a venit aproape o dată cu vacanţa mare. La ultima aş fi fost dispus să renunţ, la el nu.

Azi e ziua pe care cei ce iubesc cu adevărat fotbalul o aşteaptă mereu cîte 4 ani. Da, mi-l amintesc cel mai bine şi acum pentru că a fost primul. Primul meu Mondial. Îl aşteptasem toată clasa a patra şi a venit aproape o dată cu vacanţa mare. La ultima aş fi fost dispus să renunţ, la el nu. Vechiul program TV săptămînal adus de tata din centru stătea pe măsuţa televizorului cu lămpi TEM 47, nucile cu cremă făcute de mama îl însoţeau obligatoriu. Alături, evident, caietul în care îmi notam totul: scorul, marcatorii, cartonaşele. Stiloul Pelican era pentru rezultatul final, pixul cu mine în 4 culori pentru fiecare rubrică.

Argentina ’78 a fost ultimul turneu transmis de televiziunea română comunistă. Se păcăliseră. Credeau că ne vom califica, după ce bătuserăm Iugoslavia în ’77 la ea acasă, dar a venit acel celebru 4-6 din Ghencea şi adio, turneu final! Drepturile fuseseră însă plătite dinainte, aşa că Gauchito, mascota, ne era descrisă în fiecare noapte de Cristian Ţopescu, nu de Nikolai Kolev, bulgarul, pe care l-am auzit mai apoi pînă-n ’90.

Aveam 10 ani, ţineam cu Franţa, graţie programei şcolare care-mi fixase, dintr-a doua, prima limbă străină cea a lui Voltaire, după cum spuneau ei, şi Platini, după cum credeam eu. Nu ieşeam afară, în faţa blocului, pînă cînd nu-mi scriam gros cu cretă albă pe spatele unei bluze de trening albastre numărul 10.  Pe faţă încercam să conturez un cocoş, furasem creta roşie şi galbenă de la ora de geografie, dar la desen nu am fost niciodată vreun Picasso. 

Orele de dinaintea startului le ardeam acolo, pe maidanul dintre blocurile de 4 etaje sau în curtea şcolii. Eu cu Franţa, Paulică Văleanu cu Olanda, Dan Revencu cu Germania, Calu Blendea, fraţii Sarman, Emil Vârvara, Orlando, Vasilică Fira, fiecare cu pasiunile lor fotbalistice izvorîte dintr-un ceva pe care fiecare ţi-l putea explica ore-n şir. Portocaliul superb, ruda de la Koln, ora de franceză. Chiar şi Mutu, cel care ne certa onomatopeic pentru că nu ţineam cu gazda, Argentina, se băga în vorbă.

Jucam, transpiram, beam apă rece de la scara doi, zile întregi fără a avea vreo primă specială acasă. Pînă în acea seară, cînd pe imaginea lăptoasă a televizorului alb-negru au apărut primele mii de hîrtiuţe purtate de vînt printre cele două careuri. Şi pe sub ele vocea lui Cristian Ţopescu: Bună ziua de aici, bună seara acasă vă spun de la Mar del Plata!. Era 2 iunie 1978 (meciul de deschidere de cu o zi înainte, RFG – Polonia 0-0, nu se dăduse în direct), iar pentru mine şi pentru toată generaţia mea de microbişti, începuse cea de-a doua viaţă. Viaţa mea paralelă. Viaţa fotbalistică.

Scrie şi tu prima amintire despre un Mondial pe www.vochin.ro şi poţi cîştiga volumul lui Ioan Chirilă Frumoasele noastre duminici pentru toată generaţia mea!