Despre Chivu, despre noi, despre fotbal

Finala Ligii ne-a demonstrat că truda compensează genialitatea, că fotbalul românesc e departe de lumea bună şi că trofeele se pot cîştiga prin mai multe metode.

Finala Ligii ne-a demonstrat că truda compensează genialitatea, că fotbalul românesc e departe de lumea bună şi că trofeele se pot cîştiga prin mai multe metode.

E nevoie de astfel de momente pentru a conştientiza că doar oamenii serioşi pot face lucruri serioase. Şi că dacă natura nu te înzestrează cu calităţi fizice, aerobe sau anaerobe, capul e cel care te reechilibrează şi te ajută să surmontezi handicapul. Chivu e cel mai bun exemplu. Un
fotbalist ajuns în top, fără să posede un alt atu decît mintea. Acum 40 de ani, întrebat înaintea finalei Cupei Davis de la Bucureşti, care e  arma sa numărul 1, lovitura de dreapta, reverul, serviciu, voleul, Ion Ţiriac răspundea franc: picioarele şi capul. Cristi e la fel. N-are viteză, n-are o forţă ieşită din comun, n-are o superdetentă. Are însă o inteligenţă rară, mult peste media internaţională, o capacitate de a anticipa şi o ştiinţă a jocului care-l fac să se impună, iată, în cea mai bună echipă a anului 2010.

Şi mai are ceva. Caracterul. Cel care-i spune să muncească şi dacă strînge în cont 6 milioane în fiecare an, cel care l-a îndemnat să-şi facă o familie, nu să-şi treacă în palmares fiecare starletă de alcov, să se ferească de scandaluri, să se facă respectat şi admirat în orice vestiar. Cel care l-a ajutat să treacă peste cumpăna vieţii, accidentarea la cel mai important picior al său, capul, şi să creadă, el şi numai el, că peste nici jumătate de an de la momentul în care viaţa, nu cariera, i-a fost pusă în pericol, va ajunge să-şi arunce casca de protecţie direct în Cupa Campionilor.

La coada Europei
E nevoie de astfel de momente, cînd memoria ni se ia la întrecere cu dl. Google, pentru a realiza unde ne situăm, de fapt. Pare incredibil, dar Cristi a fost sîmbătă seară primul român titular într-o finală de Champions League. Primul, după 18 ani de aşteptare! Ne uităm în jurul nostru şi ne dăm seama cît de jos şi cît de singuri sîntem. Sîrbii l-au avut pe Mijatovici, erou de Madrid, ucrainenii pe Şevcenko, muntenegrenii pe Savicevici, ambii decisivi la Milan în două perioade diferite, bulgarii pe Stoicikov, omul de gol al Barcelonei, croaţii pe Boksici în echipa de aur a Marsiliei, bosniacii pe Salihamizic la Bayern în 2001, şi enumerarea ar putea continua.

E vorba despre trecut, dar şi despre prezent. Am rămas prizonierii propriului nostru blazon, pe care-l punem gaj ca să mai împrumutăm cîte o victorie. Sîntem, de fapt, prinţul scăpătat ce nu vrea să creadă că nu poate trăi doar din amintiri. Din Sevilla şi Pasadena. Vrem la Mondiale, la
Europene, dar uităm că în campionatele puternice degetele ambelor mîini ne sînt de prisos pentru a-i enumera pe cei ce mai contează azi. Cristi e unul, cel mai important, şi joacă în Italia, Marica în Germania, Daniel Niculae în Franţa, Tamaş nou promovat în Anglia. În rest, tăcere sau, în cel mai fericit caz, Orient.

Frumoşi sînt cei ce cîştigă
E nevoie de astfel de momente pentru a vedea că fotbalul nu-i făcut din frumoşi şi urîţi, ci doar din puternici şi slabi. Am avut, în doi ani consecutivi, două finale de Ligă care s-au încheiat cu acelaşi scor 2-0: Barcelona – Manchester Utd.şi Inter – Bayern. Două cîştigătoare total diferite. O echipă de posesie, Barca, alta de tranziţie, Inter. O echipă activă, cea a lui Pep, alta reactivă, cea a lui Jose. Două drumuri diferite care au condus către aceeaşi destinaţie. Două filosofii de joc complet diferite, care au produs aceleaşi efecte: două goluri marcate, nici unul primit.

Cînd a venit la FRF, invitat de Mircea Rădulescu, Franco Ferrari, şeful tacticienilor de la Coverciano, a poposit o oră şi la GSPTV, la Zona Verde. Acolo a explicat ceea ce avea să se întîmple în ultimele două finale. Că aşa cum nu există cel mai bun sistem de joc, ci doar cel mai echilibrat, cum 3-5-2 poate fi la fel de util ca 4-3-3, aşa şi echipele pot face performanţă fie ţinînd mingea, fie renunţînd la ea. Pînă şi antijocul aparţine amîndurora, dar cu metode diferite. Barca l-a făcut frumos, pasînd balonul în terenul lui Ferguson timp de 80 de minute, fără să ameninţe decît rar poarta lui Van der Sar. Interul s-a betonat în faţa careului şi nu le-a dat adversarilor breşe de pătrundere. Şi dacă vă mai spun că anul trecut, în finală, Barcelona a avut mai puţine ocazii de poartă decît Interul anul acesta, poate veţi admite în sfîrşit că Frumoasa şi Bestia există în lumea basmelor. În fotbal discutăm doar de cei slabi şi de cei puternici.