Nu eram aşa
Ăştia sîntem în raport cu puterile de rang 2 ale Europei, nu cu zona galactică. Atît putem juca. Începem puţin mai sus, cu o anumiă preocupare pentru minge. Dăm cu nasul puţin spre poartă. Dacă merge, ca în cazul lui Gigel Bucur, bine, dacă nu, nu. Apoi coborîm încet spre propria poartă, renunţăm a ne mai complica pasînd şi încercăm să fim măcar eroici.
Ăştia sîntem în raport cu puterile de rang 2 ale Europei, nu cu zona galactică. Atît putem juca. Începem puţin mai sus, cu o anumiă preocupare pentru minge. Dăm cu nasul puţin spre poartă. Dacă merge, ca în cazul lui Gigel Bucur, bine, dacă nu, nu. Apoi coborîm încet spre propria poartă, renunţăm a ne mai complica pasînd şi încercăm să fim măcar eroici. Dacă avem noroc, cum s-a întîmplat cu Timişoara la Doneţk, chiar smulgem un egal, apoi o calificare. Dacă nu, şi primim gol cu 11 secunde înainte de pauză, ne reamintim cine sîntem, ce buget avem, ce jucători compun lotul şi în ce condiţii de lipsă de infrastructură au crescut.
Ăştia sîntem, dar n-am fost mereu aşa. Au trecut două-trei decenii de cînd, pe acelaşi stadion, Steaua cucerea Cupa Campionilor, de cînd Craiova şi Dinamo jucau semifinale europene. De atunci, am pierdut cu fiecare eşec cîte puţin şi ne-am întors în anii ’70. Am pierdut rezultatele şi, o dată cu ele, încrederea în noi. Curajul de a crede că putem. Nebunia pe care o avea Cîrţu în faţa lui Briegel, Lăcătuş contra lui Schuster sau Augustin în luptă cu Rush. Aici se face diferenţa mai mult decît la oricare alt capitol şi asta n-au avut aseară Apostol, Bălan sau Galamaz.
Sîntem 5 în Europa, dar tremurăm cînd ne apar în faţa, pe viu, ceea ce ani de zile am văzut doar la tv. Acei jucători şi acele echipe care-şi continuă viaţa hrănindu-se mereu cu rezultate. Eliminarea Valenciei, a Feyenoordului, a Betisului sau a Hamburgului, victoriile de la Kiev şi de la Roma sau minunea de la Liberec sînt doar excepţii. Regula o vedem de 3 ani în Liga Campionilor.