Andrei Vochin

Cel mai bun ziarist dintre oamenii de fotbal și cel mai bun om de fotbal dintre ziariști. Pentru că le face pe amândouă

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Andrei Vochin
Fuga înainte de toate

„Și calul aleargă, dar nu dă lapte”. Asta e fraza preferată a celor care nu apreciază ceea ce înseamnă în ziua de azi calitatea fizică a fotbaliștilor. Curios e că în special foștii jucători iau în derâdere, de multe ori, […]

...

Scrisoare către vecinii mei din Chateau Mont Royal Chantilly

Dragii mei,

E trecut bine de miezul nopții. Am urcat în cameră imediat după ce l-am văzut pe „Săpun” coborând din mașina ce l-a adus, târziu, de la controlul antidoping. Șchiopăta din genunchi și din suflet. Unii dintre voi mai […]

...

De la nea Vanea la nea Bataclan

Parisul ne-a așteptat febril și atunci, și acum. Semantica e însă cu totul alta, fără ca asta să aibă vreo legătură cu faptul că în ’98 eram jurnalist acreditat, iar acum oficial. Tremurul ăla de dinainte de competiție e, din […]

...

Domnul Goe

Cu mare plăcere am lecturat vineri interviul pe care Justin Gafiuc i l-a luat lui Dorin Goian. Am regăsit aceeași stare de bine pe care o trăiesc de fiecare dată când mă întâlnesc cu acest bărbat, indiferent de context, în […]

...

Lobby și cei 4 A

Cu alte cuvinte, dacă-și va duce angajamentul la capăt, Lobonț va ajunge la 40 de ani. Știrea poate surprinde, chiar dacă, atunci când vorbim de portari, ne aducem aminte că Dino Zoff devenea campion mondial cam pe la aceeași vârstă.

[…]

...

Nu eram aşa

Ăştia sîntem în raport cu puterile de rang 2 ale Europei, nu cu zona galactică. Atît putem juca. Începem puţin mai sus, cu o anumiă preocupare pentru minge. Dăm cu nasul puţin spre poartă. Dacă merge, ca în cazul lui Gigel Bucur, bine, dacă nu, nu. Apoi coborîm încet spre propria poartă, renunţăm a ne mai complica pasînd şi încercăm să fim măcar eroici.

joi, 17 septembrie 2009, 12:12

Ăştia sîntem în raport cu puterile de rang 2 ale Europei, nu cu zona galactică. Atît putem juca. Începem puţin mai sus, cu o anumiă preocupare pentru minge. Dăm cu nasul puţin spre poartă. Dacă merge, ca în cazul lui Gigel Bucur, bine, dacă nu, nu. Apoi coborîm încet spre propria poartă, renunţăm a ne mai complica pasînd şi încercăm să fim măcar eroici. Dacă avem noroc, cum s-a întîmplat cu Timişoara la Doneţk, chiar smulgem un egal, apoi o calificare. Dacă nu, şi primim gol cu 11 secunde înainte de pauză, ne reamintim cine sîntem, ce buget avem, ce jucători compun lotul şi în ce condiţii de lipsă de infrastructură au crescut.

Ăştia sîntem, dar n-am fost mereu aşa. Au trecut două-trei decenii de cînd, pe acelaşi stadion, Steaua cucerea Cupa Campionilor, de cînd Craiova şi Dinamo jucau semifinale europene. De atunci, am pierdut cu fiecare eşec cîte puţin şi ne-am întors în anii ’70. Am pierdut rezultatele şi, o dată cu ele, încrederea în noi. Curajul de a crede că putem. Nebunia pe care o avea Cîrţu în faţa lui Briegel, Lăcătuş contra lui Schuster sau Augustin în luptă cu Rush. Aici se face diferenţa mai mult decît la oricare alt capitol şi asta n-au avut aseară Apostol, Bălan sau Galamaz.

Sîntem 5 în Europa, dar tremurăm cînd ne apar în faţa, pe viu, ceea ce ani de zile am văzut doar la tv. Acei jucători şi acele echipe care-şi continuă viaţa hrănindu-se mereu cu rezultate. Eliminarea Valenciei, a Feyenoordului, a Betisului sau a Hamburgului, victoriile de la Kiev şi de la Roma sau minunea de la Liberec sînt doar excepţii. Regula o vedem de 3 ani în Liga Campionilor.

Comentează