Andrei Vochin povesteşte cum a reconstituit în cartea sa momentul Sevilla ’86

În cartea SuperSteaua, veţi da peste un fotbal care seamănă şi nu seamănă cu cel de azi, cu jocuri de culise, racolări, miniştri comunişti, jucători rebeli. Totul legat la un loc într-o poveste de glorie şi suspans. Andrei Vochin a refăcut, bucată cu bucată, istoria singurului trofeu european din fotbalul românesc.

un interviu de Maria Andrieş

În cartea SuperSteaua, veţi da peste un fotbal care seamănă şi nu seamănă cu cel de azi, cu jocuri de culise, racolări, miniştri comunişti, jucători rebeli. Totul legat la un loc într-o poveste de glorie şi suspans. Andrei Vochin a refăcut, bucată cu bucată, istoria singurului trofeu european din fotbalul românesc.

– De ce ne cramponăm de momentul Sevilla ’86?
– Pentru că e singura poveste cu happy-end din fotbalul nostru. E o irepetabilă povară, ca să-l parafrazez pe Adrian Păunescu.

– De ce povară?
– Vine dintr-o epocă de tristă amintire, politică şi socială, dar reprezintă o minunată amintire a performanţei sportive. Mi-aş dori să mai scriu o carte despre naşterea unei mari echipe româneşti, ar fi senzaţional. N-am mai trăi din amintiri.

– E bine, e rău să trăieşti din amintiri?
Pînă la un punct, e bine. E ca şi cum ai vedea în fiecare zi filme cu John Wayne şi Greta Garbo. Dar mai simţi nevoia să vezi şi un Al Pacino, o Nicole Kidman…

– Cum ai reconstituit povestea Stelei ’86?
– Am mers din om în om. Am discutat cu aproape toţi cei aflaţi în lot atunci, cei 16 jucători, antrenorii, Ienei şi Iordănescu, apoi cu preparatorul Florentin Marinescu, cu medicul, cu unii dintre conducătorii Stelei de atunci. Alecsandrescu murise, dar i-am găsit pe Valentin Ceauşescu, pe fostul comandant al clubului, generalul Gavrilă, pe foştii miniştri ai Apărării din acea perioadă, Olteanu şi Coman. Mă interesa să aflu de la ei mecanismele de gîndire şi acţiune ale şefilor comunişti, atmosfera din birourile clubului şi ale ministerelor, unde luau deciziile.

E ca un joc de puzzle
– Impresia e că te aflai de faţă, în încăpere
– Am procedat ca la un joc de puzzle. Am adunat piesă cu piesă, din interviuri, din presa vremii. Vorbind cu personajele, am încercat să descopăr, din întrebare în întrebare, şi caracterul lor. Să înţeleg cum vorbesc şi cum se mişcă, pentru a-i oferi cititorului o imagine cît mai aproape de adevăr.  Fiecare dintre cei implicaţi mi-au spus partea lor de poveste. N-am putut să discut cu ei în ordine cronologică. Cum îi prindeam, vorbeam cu ei, apoi redactam pasajul din carte. În finalul documentării, care a durat cîteva luni, am pus la un loc bucăţile şi am completat puzzle-ul.

– La cine a fost mai greu să ajungi?
– La Valentin Ceauşescu. Nu dorea să vorbească. A fost nevoie de mai multe intervenţii, din partea lui Tudorel Stoica, Boloni, Lăcătuş, a generalului Gavrilă. Nu ştiu care dintre ele a contat mai mult, dar pînă la urmă, a acceptat discuţia. Mi-a dat întîlnire la prînz, în cafeneaua unei discoteci din centrul Bucureştiului. A fost o discuţie lungă, de cîteva ore.

N-a fost întîmplare, ci muncă
– Există mult suspans în carte. Dacă Lăcătuş ar fi pierdut trenul, dacă Sfinxul Alecsandrescu ar fi fumat o ţigară în minus… A fost Sevilla’ 86 o întîmplare fericită?
– Aş numi-o mai degrabă rezultatul unei conjuncturi fericite. N-aş spune întîmplare, pentru că la mijloc e vorba de multă muncă. Alegerea jucătorilor, una dintre cheile succesului Stelei, s-a făcut după o anumită tipologie: să aibă viteză, tehnică şi răutate în joc. Aşa s-a strîns un lot de tipi duri şi talentaţi. 

– Mai este posibilă apariţia unei astfel de echipe în fotbalul nostru?
– Nu cred. Pentru că ceea ce făceau pe atunci Steaua şi Dinamo, fac acum marile cluburi din lume. Steaua şi Dinamo se bazau pe metodă şi influenţă, dar îşi recrutau jucătorii din ţară. Pe cînd marile cluburi se bazează pe foarte mulţi bani şi îşi pot căuta fotbalişti în lumea întreagă.

Sfinxul nu era atît de înger
– Omul forte la Steaua din anii ’80 era Ioan Alecsandrescu, Sfinxul.
– E personajul principal, a creat echipa. Între el şi şefii de cluburi de acum există diferenţe mari şi complexe. În primul rînd, era un fost internaţional, un fost jucător important al Stelei, de aceea a ajuns un conducător care s-a identificat cu clubul. Cunoştea pedigree-ul, bagajul genetic al echipei din Ghencea şi s-a străduit să-l transmită mai departe. În al doilea rînd, avea mult bun-simţ şi cumpătare. Era la fel de predispus la jocuri de culise, ca şi şefii de azi. Nu era atît de înger încît să refuze un blat în favoarea Stelei. Dar nu era şeful absolut, avea la rîndul lui stăpîni, şefii comunişti.

– Apropo de şefii comunişti, exista oricînd pericolul să radă cu latul palmei, la nervi, echipa cu tot cu conducători
– Se putea întîmpla şi asta, chiar de multe ori. Mai ales că exista modelul bulgar. La mijlocul anilor ’80, Todor Jivkov a desfiinţat cluburile Levski şi ŢSKA Sofia, Steaua şi Dinamo ale lor, într-o seară, după un derby cu scîntei. Pe teren se aflau Stoicikov, Sirakov, Konstandinov, generaţia lor de aur din ’94. Ceauşescu a avut şi el cîtva tentative din astea, fie din cauza lipsei de rezultate în afară, fie din cauza scandalurilor dintre ministere.

– Una dintre curiozităţile fotbalului de atunci e că echipele din provincie aveau mai mulţi bani decît cele din Capitală.
– Da, toate echipele depindeau de o instituţie a statului, de universităţi, de ministere, de fabrici. La cluburile din bazinele miniere, de exemplu, jucătorii cîştigau foarte bine, erau trecuţi pe statele de plată ca restul muncitorilor.

Paradoxalul Lăcătuş
– Existau şi bani negri în fotbalul de atunci.
– Erau un fel de bani negri, fonduri nedeclarate, dar cu ştirea autorităţilor comuniste. Nu îndrăznea nimeni să fraudeze pe cont propriu, pentru că riscau să fie condamnaţi la moarte prin împuşcare.

– Şi presa vremii avea unele curiozităţi. Suporterii aflau de schimbarea antrenorului după o lună…
– Da, era o presă ideală pentru a scăpa de presiune la echipă, dar nu mi-ar fi plăcut să fiu jurnalist pe atunci. Pînă să ajungă în ziar, un text trecea prin zeci de mîini, erau tot felul de constrîngeri. Am folosit la documentare arhivele Sportului, care avea zilnic ştiri din fotbal. În restul cotidienelor, dacă tovarăşul ţinea o cuvîntare ceva mai lungă, nu mai rămînea spaţiu pentru sport.

– În carte, nu apar desene tactice, scheme ca în Zona Verde.
– Am inclus şi observaţii tactice, în carte, pe lîngă partea romanţată. Într-unul din capitole, Iordănescu, pe atunci secund, explică pe larg stilul şi concepţia de joc care au dus la performanţa de la Sevilla.

– Care dintre tehnicienii Stelei din anii ’80 a avut cel mai mare merit?
– Dacă Alecsandrescu a ales jucătorii, Ienei a ştiut să lucreze cu ei. E un antrenor în genul lui Del Bosque, poate ţine în mînă mai multe personalităţi deodată.

– La un moment dat, apare un puşti cu breton şi jeanşi, fumînd cu spatele la zid. Lăcătuş.
– Da, era furios numai cînd era pe teren sau la vestiare. În rest, în ciuda aparenţelor, e timid, uşor influenţabil. Ăsta e marele lui paradox: că Fiara devenea maleabilă în afara terenului. Dădea tot ce-i mai bun în el cînd se simţea protejat: în familie, de soţia Mariana, la club, de Valentin Ceauşescu, iar pe teren, de jucătorii mai în vîrstă ca el. De aceea a şi format, cu Piţurcă, mai mare cu opt ani decît el, unul dintre cele mai valoroase cupluri de atacanţi din istoria fotbalului nostru.

Valentin are o viziune
– Se juca altfel de fotbal?
– Fotbaliştii de acum din Liga 1 cu greu şi-ar fi făcut loc în Divizia B de atunci. La jumătate anilor ’80, se juca fotbalul competitiv de azi.

– Am numărat o beţie şi o noapte pierdută cu filme la video.
– Avea Alecsandrescu o vorbă: Ştiau şi să bea, şi să joace. E drept, că regimul de joc era mai lejer, unu, maxim două meciuri pe săptămînă. Îşi făceau de cap la începutul săptămînii, restaurantele erau ţinute deschise special pentru ei, după ora zece noaptea, cînd se închidea tot. Apoi începeau să se pregătească de meci.

– Ce te-a impresionat din poveştile pe care le-ai strîns în carte?
– M-a şocat mecanismul conducerii unui club de atunci. Pentru că la noi infrastructura se schimbă cel mai greu, am găsit chiar şi birouri care arată la fel ca-n ’89. Apoi mi-a plăcut povestea lui Lăcătuş, fuga lui zilnică la Braşov, s-o vadă pe Mariana, de care era îndrăgostit din liceu. Şi felul de a fi al lui Boloni, cum şi-a negociat la sînge venirea la Steaua. A cerut cabinet dentar la stadion. Le-a pus şefilor comunişti inclusiv condiţia aproape imposibilă de a fi lăsat să plece definitiv în Ungaria.

– Ce anume a legat la un loc piesele puzzle-ului?
– Motorul acţiunii l-a reprezentat tandemul Alecsandrescu – Valentin Ceauşescu. Nimeni nu se gîndea pe atunci că o echipă românească ar putea cîştiga Cupa Campionilor. Cel mult sperau la o finală. Dar Valentin Ceauşescu avea altă părere. Era un vizionar, un om care nu făcea nimic la întîmplare. Păstra busola, cum se spune. Mergea des în străinătate, vedea meciuri acolo. A văzut, a comparat şi le-a zis jucătorilor: Aveţi încredere în voi, aveţi valoare să cîştigaţi Cupa!. Şi atunci s-a rostit celebra frază: A-nnebunit tov.Vali!. Din nebunia asta a apărut Steaua ’86!