This is Anfield

O combinaţie de tradiţie şi modernism, de istorie şi prezent. O încîntare a sufletului. Hai, David, grăbeşte-te cu lăzile alea că încep băieţii!. Vaporul e tras în portul de pe Mersey, de acolo de unde începe oraşul Liverpool. David e docher şi după-amiază şi-a propus să meargă în deal, pe teren, unde noua echipă a oraşului joacă primul meci. Are de bătut cale de vreo 45 de minute printr-un noroi udat proaspăt din cer, care-i apretează hainele şi aşa ponosite. Nu mai apucă să-şi spele palmele rupte de muncă, îşi trage şapca pe spate şi porneşte la drum. Sîntem în septembrie 1892, data naşterii actualului LFC.

O combinaţie de tradiţie şi modernism, de istorie şi prezent. O încîntare a sufletului

Hai, David, grăbeşte-te cu lăzile alea că încep băieţii!. Vaporul e tras în portul de pe Mersey, de acolo de unde începe oraşul Liverpool. David e docher şi după-amiază şi-a propus să meargă în deal, pe teren, unde noua echipă a oraşului joacă primul meci. Are de bătut cale de vreo 45 de minute printr-un noroi udat proaspăt din cer, care-i apretează hainele şi aşa ponosite. Nu mai apucă să-şi spele palmele rupte de muncă, îşi trage şapca pe spate şi porneşte la drum. Sîntem în septembrie 1892, data naşterii actualului LFC.

Acelaşi drum, după 117 ani
După mai bine de o sută de ani, reporterul păşeşte pe acelaşi drum. Pleacă din Albert Dock, trece prin centru, o apucă pe Scotland Road, face puţin dreapta şi începe să urce dealul. Ironie a sorţii, calea spre Anfield se numeşte Everton Valley. Asfaltul fin a luat locul prafului. Indicatoarele ţin loc de instinct. Doar ploaia a rămas aceeaşi agasantă companioană. Mergi, simţi că te apropii, dar nu se vede nimic în afara unui lanţ continuu de garduri roşii de cărămidă şi aceeaşi casă multiplicată de zeci de ori, semn că arhitectul şef al Liverpool-ului nu poate fi îndoit de nimeni. Urci, urci şi, la un moment dat, îţi explodează în ochi, ca din senin, tabla argintie a Anfieldului. E la capătul străzii, iar senzaţia apariţiei e cam ca la arena CFR-ului din Cluj. Iată Anfield-ul, monumentul care se iţeşte printre case.

Sold out!
Fanii urcă dealul acompaniaţi de cutii de bere, chiar dacă e atît de frig încît ploaia s-a transformat în lapoviţă. Roşul e predominant, dar se întretaie paşnic cu albastrul evertonian. Primii umplu stadionul, mai puţin jumătate de peluză rezervată oaspeţilor.

La staţia de amplificare se transmit mesaje pentru fani: Pentru meciul de azi s-au vîndut toate biletele. Dacă vi se oferă tichete în preajma stadionului, aveţi grijă să nu fie false. Oricine e prins că încearcă să vîndă bilete riscă închisoarea. Sold-out e parcă un dat pentru Anfield. Nu mai sînt bilete pentru următoarele 4 jocuri.

Poartă îngustă
Britanicul pare a fi construit din paradoxuri. La cît de conservator e, te întrebi cum naiba a inventat atîtea, de la maşina cu aburi a lui Watt la războiul de ţesut al lui Catwick şi de la telefonul lui Bell pînă la fotbal. Poarta prin care intra David, docherul, s-a păstrat parcă şi acum. E atît de îngustă încît Ronaldo brazilianul s-ar strecura cu greu.

Vechi şi modern
Copertina de la oficială e susţinută de 4 stîlpi vechi. Toată partea superioară a tribunei întîi are scaune din lemn, material din care e confecţionat şi pupitrul de la masa presei. Peste care vine modernismul, reprezentat de cele 20 de minimonitoare pe care se poate urmări transmisia postului Setanta, unul dintre deţinătorii de drepturi pentru Premier League.

De celelalte scaune de plastic vopsite într-un roşu mai degrabă cărămiziu, de cele 30 de loje de lux de la tribuna a doua, de peluza suporterilor, The Kop, foarte înaltă, dar aplecată la o pantă moale pentru a face loc la vreo 12.000 de suflete care nu cîntă non-stop, dar cînd o fac se aude pînă jos la rîu.

Adio, kick&run!
Dar ceea ce te frapează e gazonul. De un verde ireal în miez de iarnă, un verde pe care nu l-am văzut nicăieri. E terenul pe care Rafa Benitez a încercat o formulă ofensivă, cu Keane lîngă Torres, numai că primul a fost veriga slabă. Lucru de care a profitat Moyes, un tehnician priceput, care s-a apărat cu vîrful Anichebe în dreapta pentru a stopa urcările lui Fabio Aurelio şi pentru a păstra în acelaşi timp presiune pe realizatorii jocului lui Liverpool, Gerrard şi Xabi Alonso. Semn că Anglia nu mai e ţara lui kick&run, acel dă-o şi fugi fiind înlocuit la echipele cu pretenţii de strategii tactice importate de pe continent.

Analiza în pub
Meciul s-a terminat. Evertonienii cîntă, kop-şii îşi bagă capul între umeri şi părăsesc în tăcere Anfieldul. Nu se aşteaptă la colţ de stradă, deşi topografia locului ar favoriza o încăierare.

Poliţia ştie asta şi în miez de noapte un elicopter stă în aer deasupra ieşirii din peluză cu un far imens îndreptat spre lume. Oamenii se grăbesc spre pub-uri pentru a reîncepe meciul, a-l diseca mai bine ca orice analist şi a-l duce mai departe. Meciul pe care David docherul l-a început în septembrie 1892 şi care nu se va opri niciodată.

Pentru Torres
Nici pentru un jurnalist din România nu e simplu. Deşi am cerut acreditare de două luni, a fost nevoie de o intervenţie din Spania pentru un loc la masa presei. Dacă te întreabă cineva, spui că ai venit pentru Rafa şi Torres, mi-a zis legătura care mi-a înlesnit intrarea. Cînd am ajuns în press box, am priceput de ce. Pe Anfield sînt doar 54 de locuri pentru presa scrisă, iar pentru acest derby, din afara Regatului au fost acceptaţi doi spanioli la cei 5 titulari de luni, un finlandez de-al lui Hyypia şi un român al nimănui.

Carte, nu glumă
Programul de meci e sfînt. Nici un fan serios nu-l ratează. Etapă fără program e ca şi cum ai zice echipa lui Carragher fără Carra, scrie pe toate chioşcurile din jurul arenei. Broşura costă 3 lire (14 lei noi) şi are 86 de pagini. Carte, nu glumă.

Pe vremea lui David, docherul, primul program de meci avea două pagini, costa un penny şi 80% din text explica noua lege a fotbalului: legea ofsaidului.

O să ne mutăm în curînd pe o arenă în care să încapă mai mulţi oameni. Aceasta e deja depăşită de interesul tot mai mare: 90 la sută din meciuri sînt sold-out, îmi spune Steve Hanraban, editorul programului de meci. Dau din cap şi-mi zic în gînd: Dacă tot îl aruncaţi, nu puteţi să ni-l daţi nouă?

Arbitrul, corp străin
Arbitrajul lui Howard Webb a răsculat tribunele Anfieldului. Oameni care salută tacklingul cu acelaşi număr de decibeli ca golul au fost nevoiţi să răguşească la fiecare decizie a centralului. Care a stricat de multe ori jocul fluierînd în stil european cel mai pur derby englezesc. Păcat!

Nimeni nu se aşteaptă să cîştige titlul în ianuarie. Vom deveni campioni în mai. Putem fi primii la final
Steven Gerrard, căpitan Liverpool

14 ani a jucat Everton meciurile de acasă pe Anfield (1878-1892); apoi, din cauza unor probleme legate de chirie, s-a mutat pe Goodison

6 sezoane a jucat Liverpool în alb-albastru; după plecarea managerului şi a jucătorilor de la Everton, patronul Houlding a păstrat echipamentul pentru noua formaţie

45.362 de locuri are Anfiled, stadion care va fi înlocuit cu unul nou situat în Parcul Stanley, care va avea peste 60.000 de locuri şi care va fi gata în 2011