Statuie pentru Cociş

Nu, nu e o glumă. Colegii mei se vor ocupa cu gîdilarea simţului umorului după un astfel de meci, precum cel din Faroe. Hazul de necaz pare să se fi inventat în România, iar replicile microbiştilor pe parcursul unui astfel de exerciţiu de neputinţă pot umple un volum de proză.

Nu, nu e o glumă. Colegii mei se vor ocupa cu gîdilarea simţului umorului după un astfel de meci, precum cel din Faroe. Hazul de necaz pare să se fi inventat în România, iar replicile microbiştilor pe parcursul unui astfel de exerciţiu de neputinţă pot umple un volum de proză.

Nu, nu voi glumi. E nevoie de o statuie pentru Cociş. Omul care a deschis scorul în minutul 59 la Torshavn trebuie să fie pus în aceeaşi vitrină cu bara lui Bodin de la Cardiff. Asta pentru că într-un moment de o asemenea derută, într-o atmosferă atît de vitriolată, într-o mare de înjurături slobozite din toate direcţiile şi într-un meci în care prima echipă trebuia căutată nu pe gazonul din Faroe, ci prin infirmerii, reuşita lui Cociş capătă valenţe eroice. Ea n-a salvat doar un joc în care ajunseserăm să evoluăm şi-n inferioritate numerică, ci poate debloca o întreagă stare de spirit. 3 puncte într-un asemenea context reprezintă nu o gură de oxigen, ci un adevărat aparat de intubare.

În urmă cu un deceniu, Hagi, plin de nervi, ne cerea statui pentru colegii săi. Se întîmpla după o campanie americană de succes, după zeci de izbînde. Toate venite însă după un 2-5 la Kosice care născuse exact atmosfera insuportabilă de acum. Atunci, s-a gîndit corect, s-a luat cea mai bună măsură şi s-a deschis drumul spre glorie al unei generaţii. Acum e nevoie de o statuie pentru Cociş. Şutul lui poate fi şutul de aur al viitorului naţionalei. Dacă va fi continuat cu capul. Şi nu e o glumă.