Andrei Vochin analizează meciul Romania – Olanda / Lecţia de egoism

După ce ne-a arătat calităţi de necontestat, Piţurcă ne-a reamintit de ce nu va avea niciodată anvergurăPentru că nu există noi, există eu. Pentru că în locul numerelor mari, preferă cifrele. Pentru că în locul parcursului glorios preferă pasul sigur şi acoperit. Pentru că a ales onorabilitatea unor remize cu greii, în detrimentul unei nebunii de final care i-ar fi putut păta palmaresul, dar, dacă i-ar fi ieşit, i-ar fi adus şi gloria.

După ce ne-a arătat calităţi de necontestat, Piţurcă ne-a reamintit de ce nu va avea niciodată anvergură

Pentru că nu există noi, există eu. Pentru că în locul numerelor mari, preferă cifrele. Pentru că în locul parcursului glorios preferă pasul sigur şi acoperit. Pentru că a ales onorabilitatea unor remize cu greii, în detrimentul unei nebunii de final care i-ar fi putut păta palmaresul, dar, dacă i-ar fi ieşit, i-ar fi adus şi gloria.

Piţurcă n-a jucat acest final pentru România, ci pentru el. N-a învăţat toată materia din bibliografie, ci doar cea care-i asigura imunitatea în faţa Franţei şi Italiei. Capitolul defensiv-meschin. Nu-i rău nimic în asta. Ba din contră. Selecţionerul a arătat clasă în studierea adversarilor, a făcut două egaluri cu finalistele ultimului mondial şi a ajuns în faţa meciului decisiv cu avans de o lungime faţă de marile favorite ale grupei.

În acest punct, firul s-a rupt. Surpiza atît de necesară după două meciuri în care ne învăţaseră şi copiii n-a apărut în strategia selecţionerului. După cum n-a existat nici un plan B, altul decît cel al otrăvirii fîntînilor, de care nu mai aveam nevoie din momentul în care Italia deschisese scorul şi rămăsese în 11 contra 10. Fără excepţie, la acest turneu final, fiecare echipă a pregătit şi a arătat pe iarbă cel puţin două sisteme de joc diferite. Pînă şi retrograda echipă a Greciei a jucat în primul meci cu 3 fundaşi centrali, iar în al doilea cu patru pe linia de fund. Noi n-am ştiut decît o lecţie. Precum personajul lui Piersic cu dicotiledonatele.

Fără posesie
Ai, n-ai mingea, tragi la poartă’ e o glumă de vestiar şi poate un mod de a stimula ambiţia jucătorului. Ca să înscrii însă la fotbal trebuie s-o faci cu un balon. Pe care noi l-am avut extrem de rar în meciul cu olandezii. La un moment dat, cînd Italia era în avantaj, posesia la Berna era de 67% pentru olandezi. Cum să marcăm?

Fără presing
Ei, bine, o să rîdeţi, s-ar fi putut şi aşa! Cu recuperarea balonului aproape de poarta lor şi o tranziţie pozitivă extrem de rapidă. Greu de realizat, de vreme ce presingul nostru s-a făcut la 39, 7 m de poarta lui Lobonţ. Abia acolo am recuperat baloanele. Prin comparaţie, la 0-1 şi în inferioritate numerică, Franţa, care avea nevoie de victorie, a presat cu 10 metri mai sus decît am făcut-o noi. Chiar dacă a pierdut, a lăsat măcar impresia că vrea să schimbe soarta partidei.

Fără faze fixe
E greu dacă n-aii mingea în posesie sau dacă nu-ţi presezi adversarul aproape de poarta lui să faci rost de acele momente fixe ale jocului care egalează valorile şi din care i-am păcălit pe olandezi la Constanţa. În faţa unei defensive hazlii în multe momente ale jocului, în special spre final, România nu a reuşit să facă rost decît de un corner tot meciul!

Zestrea de faze fixe obţinute în terenul Olandei
1 corner
4 lovturi libere
7 auturi

Fără inimă
Era evident că nu vom avea o capacitate fizică peste cea a unei echipe odihnite, precum a doua linie olandeză. Dacă puterea nu o putea regenera într-un timp atît de scurt, forţa ar fi trebuit să vină de la etajul superior. Mental, psihoiologic, Piţurcă nu e un antrenor care să convingă, să interacţioneze cu jucătorul, să-i pătrundă în inimă, în suflet. Să-i mişte lăuntrul.Să-l facă să dea ultima picătură de energie, Scolari sau Mourinho sînt exemplele cele mai bune, Răzvan Lucescu cel mai apropiat de noi.

Fără risc
Deşi meciul curgea prost şi rezultatul, 0-0, contra unor jucători ca Robben, Van Persie sau Huntelaar, putea fi onorabil, dar nicidecum calificant, Piţurcă a făcut doar schimbări post pe post. Marius cu Daniel Niculae, Nicoliţă cu Petre, Codrea cu Dică. Nici un risc, acelaşi monom, puţin mai multă calitate tehnică. Deloc suficientă. Povestea cu Marica e un alt exemplu că selecţionerul foloseşte numai persoana întîi singular, nu atît de necesrul noi într-un joc de echipă.

Fără Mutu
Vedeta României n-a făcut un turneu final bun. E în primul rînd vina lui. Dar şi a celui care-l dirijează. Din păcate pentru noi, liderul Fiorentinei, al treilea marcator din Serie A, nu a avut alături un tehnician care să-i înţeleagă nevoile în joc, ca Prandelli. La meciul cu Olanda, lui Mutu i-au fost date aceleaşi sarcini defensive. Pe care piteşteanul nici măcar nu le-a respectat. Din nou însă Piţurcă n-a avut curajul să ia măsura cuvenită. Fie să regîndească jocul astfel încît să-l aibă pe Mutu proaspăt în ultimii 25 de meciuri, fie să-l scoată din echipă. A ales însă calea de mijloc. Cea a protejării propriei persoane, a nexpunerii, a lipsei de risc.

Per total, deşi aveam nevoie de victorie ca să depinem doar de noi şi să intrăm în istorie, Piţurcă a mizat a treia oară la rînd pe prudenţă. A jucat tier, ca în meciurile cu Franţa şi Italia, deşi se vedea de la o poştă că sîntem exact în cealaltă parte a roţii şi urmează voisin. Voisin du zero, pour le connaisseurs!

PS. Ţin să felicit la capătul acestei campanii pe preşedintele Mircea Sandu, cel care şi în finalul preliminariilor şi la acest turneu final a rămas un om de echipă, dar şi un om de gol.