Cursa Generaţiei de Aur

Campionatul mai are o miză: lupta dintre tehnicienii care au zămislit împreună marile rezultate ale fotbalului românesc. Pe Dobrin l-am prins la finalul carierei, pe Dudu îl ţin minte mai degrabă cînd ajunsese să joace libero, iar Iordănescu înseamnă pentru mine golul de la 30 de ani marcat în poarta englezului Clemence. În fotbal am crescut practic cu urmaşii lor. Cu generaţia care a început să se închege printre cangurii Australiei, cu revoluţia lui Mircea Lucescu la echipa naţională, cu Craiova lui Balaci, cu golul lui Oneaţă în poarta Hamburgului, cu cincinalul în care Steaua a dominat Europa. De aici a plecat totul pentru mine şi a continuat ca-ntr-un basm fără vrăjitoare, ca-ntr-un desen animat al lui Hanna şi Barberra, nu precum în bezile desenate de azi, cînd copii apar în bucătărie cu cuţite în mîini, feţe schimonosite şi dorinţa de a-şi tranşa părinţii. Au urmat Italia’90, World Cup ’94, Franţa ’98 şi totul s-a terminat în Belgia începutului de mileniu.

Campionatul mai are o miză: lupta dintre tehnicienii care au zămislit împreună marile rezultate ale fotbalului românesc. Pe Dobrin l-am prins la finalul carierei, pe Dudu îl ţin minte mai degrabă cînd ajunsese să joace libero, iar Iordănescu înseamnă pentru mine golul de la 30 de ani marcat în poarta englezului Clemence. În fotbal am crescut practic cu urmaşii lor. Cu generaţia care a început să se închege printre cangurii Australiei, cu revoluţia lui Mircea Lucescu la echipa naţională, cu Craiova lui Balaci, cu golul lui Oneaţă în poarta Hamburgului, cu cincinalul în care Steaua a dominat Europa. De aici a plecat totul pentru mine şi a continuat ca-ntr-un basm fără vrăjitoare, ca-ntr-un desen animat al lui Hanna şi Barberra, nu precum în bezile desenate de azi, cînd copii apar în bucătărie cu cuţite în mîini, feţe schimonosite şi dorinţa de a-şi tranşa părinţii. Au urmat Italia’90, World Cup ’94, Franţa ’98 şi totul s-a terminat în Belgia începutului de mileniu.

Făt-Frumoşii dimineţilor mele fotbalistice au purtat nume sfinţi. Hagi, Petrescu, Popescu, Răducioiu, Lăcătuş, Dorniel, Sabău au suit cota soccerului nostru pe munţi pe care, atunci cînd am început să pricep acest joc, ameţeam doar cînd îi priveam. De la veşnicii perdanţi ai calificărilor, ei ne-au purtat pînă la poarta semifinalelor mondiale. De la eternii privitori ai turneelor finale cu antenele îndreptate către bulgari, sîrbi, unguri sau ruşi, la protagonişti ai acestor competiţii, de la sparring-partneri ai marilor naţiuni la killerii Angliei, Italiei, Argentinei.

Precum în westernurile bune, rînd pe rînd, cowboy-i s-au lăsat la vatră. Au pus pistoalele în rastele şi s-au apucat de o misiune mult mai grea decît cea dinainte. Au devenit profesori. Ei, care au îmblînzit mingea, ei care au scurtat drumul spre poartă, ei care au inovat fotbalul, ei care au inventat fente, ei au ajuns, unii mai devreme, alţii mai tîrziu, în situaţia de a-i învăţa pe alţii reţeta gloriei.