Profi jucătorii. Profi antrenorii. Dar administratorii?

Pe teren arătăm din ce în ce mai bine. Prin birouri se fac însă greşeli de începători. Fotbalul românesc evoluează. Dacă nu ca infrastructură, cu siguranţă ca joc. Rezultatele din cupele europene o dovedesc şi ele au venit ca un cub de zahăr oferit calului care a învăţat să alerge corect, eficient, ştiinţific. Meritul este în principal al jucătorilor, care au început să înţeleagă că tot ceea ce fac ei e profesie, nu belfereală, al antrenorilor, tot mai şcoliţi, începînd cu generaţiile de la Copa del Mondo sau Pasadena şi încheind cu pleiada străinilor, în special a italienilor, care au organizat jocul nu după ureche, ci după manuale. Nu în ultimul rînd, patronii au partea lor de merit pentru că au deschis tot mai larg baierele pungii, ca într-o investiţie serioasă, în care mai întîii trebuie să descarci conturile pentru a le putea umple, în timp, cu vîrf şi îndesat.

Pe teren arătăm din ce în ce mai bine. Prin birouri se fac însă greşeli de începători. Fotbalul românesc evoluează. Dacă nu ca infrastructură, cu siguranţă ca joc. Rezultatele din cupele europene o dovedesc şi ele au venit ca un cub de zahăr oferit calului care a învăţat să alerge corect, eficient, ştiinţific. Meritul este în principal al jucătorilor, care au început să înţeleagă că tot ceea ce fac ei e profesie, nu belfereală, al antrenorilor, tot mai şcoliţi, începînd cu generaţiile de la Copa del Mondo sau Pasadena şi încheind cu pleiada străinilor, în special a italienilor, care au organizat jocul nu după ureche, ci după manuale. Nu în ultimul rînd, patronii au partea lor de merit pentru că au deschis tot mai larg baierele pungii, ca într-o investiţie serioasă, în care mai întîii trebuie să descarci conturile pentru a le putea umple, în timp, cu vîrf şi îndesat.

O categorie însă parcă a involuat. Ea e reprezentată de tagma administratorilor, mulţi dintre ei locatari ai mentalităţilor de la începutul anilor ’90, tributari unor practici arhaice şi cam atît. Greşelile lor nu mai sînt doar hazlii, născătoare de legende savuroase, ci pot produce pagube. Mai ales cînd semnăturile parafează contracte.

Aflu că UTA l-a cedat pe Balint, un fundaş cu o prestaţie peste medie, Urziceniului. În realitate, arădenii l-au pierdut pe jucător pentru că oamenii care i-au făcut actele la angajare au trecut în contractul său, scadent abia în vara viitoare, o clauză hilară. Aceea ca în 2007 salariul jucătorului să se renegocieze. Asta s-ar traduce că dacă fotbalistul nu mai vrea să stea încă un an, cît dura contractul, cere un milion de euro pe lună, sumă pe care clubul nu o poate satisface. În acel moment contractul său nu mai are componentă financiară pentru ultima perioadă şi devine nul, orice comisie sănătoasă moral urmînd să-l declare pe jucător liber. Urziceniul le-a plătit însă 50.000 de euro celor de la UTA, doar pentru ca jucătorul să nu piardă o lună-două pe la comisiile federale şi, o dată cu timpul, pregătirea centralizată.

Aceeaşi greşeală, poate mai gravă prin prisma vîrstei, a numărului de jucători aflaţi în speţă sau a pretenţiilor europene ale clubului, au făcut-o şi cei de la Poli Timişoara. Speranţele clubului, fotbalişti cu care bănăţenii s-au mîndrit că nu au pierdut în faţa lui Dinamo în această primăvară, e vorba printre alţii, despre Luchin, Scutaru, Latovlevici, care normal mai aveau doi ani de contract, au activat şi ei o clauză asemănătoare celei a lui Balint. Renegocierea însă, şi de această dată, e echivalentă cu voinţa unei singure părţi, a jucătorului. Cazul se află acum pe masa comisiilor, iar decizia ce se va lua după vacanţă e în dezavantajul lui Poli. Astfel, în situaţia în care actualii conducători nu cad la pace cu fotbaliştii, Timişoara pierde o gaşcă întreagă de copii buni. Din pricina unei erori manageriale a celor dinaintea lor, mai periculoasă decît un gol primit la colţul scurt sau decît o pasă exact în picioarele atacantului advers.