Dolarul, nene, dolarul!

Pe vremuri, în timpurile gri ale presei române, zilele de dinaintea unei plecări în străinătate tensionau suplimentar viaţa jurnalistului. Unul dintre motive era cel strict al supravieţuirii peste graniţă. Cu 3 dolari pe zi oferiţi de statul comunist, gazetari cu nume cotrobăiau prin rafturile memoriei şi ale amintirilor colegilor pentru a afla ce produse indigene puteau fi vîndute afară şi transformate astfel în valută. Întrebarea existenţială devenise ce merge în nu-ştiu-ce-ţară?, iar răspunsurile variau de la icre negre la cremă Gerovital. N-am trăit în presă acele vremuri, dar mi-a fost povestită replica unui coleg hîtru, care a ofertit răspuns unui altuia care-l agasa cu întrebarea ce merge în SUA?. Cu o mină serioasă şi o siguranţă bancară, omul i-a răspuns sec: Dolarul, nene, dolarul!.

Pe vremuri, în timpurile gri ale presei române, zilele de dinaintea unei plecări în străinătate tensionau suplimentar viaţa jurnalistului. Unul dintre motive era cel strict al supravieţuirii peste graniţă. Cu 3 dolari pe zi oferiţi de statul comunist, gazetari cu nume cotrobăiau prin rafturile memoriei şi ale amintirilor colegilor pentru a afla ce produse indigene puteau fi vîndute afară şi transformate astfel în valută. Întrebarea existenţială devenise ce merge în nu-ştiu-ce-ţară?, iar răspunsurile variau de la icre negre la cremă Gerovital. N-am trăit în presă acele vremuri, dar mi-a fost povestită replica unui coleg hîtru, care a ofertit răspuns unui altuia care-l agasa cu întrebarea ce merge în SUA?. Cu o mină serioasă şi o siguranţă bancară, omul i-a răspuns sec: Dolarul, nene, dolarul!.

Văd meciurile finalului de campionat din ultimele stagiuni şi mă întreb şi eu cum de unele echipe moarte în alte jocuri rup terenul în două în unele etape? Ce-i mînă pe ei în luptă? Sau, ca să preiau retorica de dinainte de 89, ce merge, ca stimulent, la aceşti jucători care mănîncă jar şi le scapără călcîiele? Dolarul, nene, dolarul.

Nu de puţine ori, înaintea meciurilor importante, patronii echipelor sau antrenorii înşişi suplimentează prima oficială. Cîteva exemple din această stagiune sînt suficiente. Steaua şi-a supramotivat jucătorii înaintea meciului din tur cu CFR Cluj, Răzvan Lucescu a băgat mîna în propriul buzunar înaintea partidelor cu Argeşul şi Farul din primăvară, Dinamo a jucat pe alte prime decît cele anunţate prevăzute în Regulamentul Intern şi cu Rapid, şi cu Cluj. Fie că a fost vorba de cîteva sute sau de cîteva mii, chimia fiecăruia dintre supermotivaţi a suferit modificări spectaculoase. Cu toţii alergau de parcă ar fi luat anabolizante. Din ce gamă? Dolarul, nene, dolarul.

Cînd au observat că în Ligue 1 se înscriu cele mai puţine goluri din Europa serioasă, francezii au forţat nota şi au experimentat anul acesta sistemul de punctaj suplimentar pentru echipele care înving la diferenţe mari de scor. Liderul acestei ierarhii urma să primească un bonus financiar. Cu alte cuvinte, în ţările civilizate, o deficienţă a sistemului e studiată şi tratată experimental pînă la vindecare. La noi, pînă vor ajunge momentul în care onor conducătorii Federaţiei şi Ligii să demareze anchete care să stabilească exact donatorul acelor prime, adică pînă la Sfîntul Aşteaptă, măcar conducătorii să extragă ceva bun dintr-o situaţie care se repetă. Şi să schimbe strategia premierilor. E clar că pînă la a atinge o conduită profesionistă, jucătorul salarizat cu 100.000 de dolari pe an greu poate fi stimulat suplimentar cu o mie la victorie. Logic ar fi ca totul să basculeze şi fiecare izbîndă să fie plătită regeşte, zestrea de puncte din final configurînd în proporţie majoritară salariul anual. Dinamo aşa a făcut: salarii mai mici, prime mai mari. Şi a mers. Cu ce anume? Cu dolarul, nene, cu dolarul!.