Arsenal ucigător

Seara de miercuri a fost extrem de generoasă în oferte sportive. Între reabilitarea lui Chelsea şi detaşarea Bremenului, între zeflemeaua păguboasă lui Rony O’Sullivan şi pasul săltăreţ al Arsenalului, am optat pentru ultima variantă. Trupa lui Wenger şi-a cîştigat dreptul de a juca finala Cupei Ligii Angliei. Nu asta m-a impresionat. Nici măcar forma în care a făcut-o, victorie abia în prelungiri cu marea rivală Tottenham. Ci, vorba lui Mironică, senzaţia de noul Ajax pe care ţi-o dă o gaşcă de puştani neştiuţi de nimeni pînă la apariţia în tricoul roş-alb.

Seara de miercuri a fost extrem de generoasă în oferte sportive. Între reabilitarea lui Chelsea şi detaşarea Bremenului, între zeflemeaua păguboasă lui Rony O’Sullivan şi pasul săltăreţ al Arsenalului, am optat pentru ultima variantă.
Trupa lui Wenger şi-a cîştigat dreptul de a juca finala Cupei Ligii Angliei. Nu asta m-a impresionat. Nici măcar forma în care a făcut-o, victorie abia în prelungiri cu marea rivală Tottenham. Ci, vorba lui Mironică, senzaţia de noul Ajax pe care ţi-o dă o gaşcă de puştani neştiuţi de nimeni pînă la apariţia în tricoul roş-alb. Cu Henry în tribună, van Persie în ghips şi Lehmann la odihnă, tunarii au continuat politica folosirii rezerviştilor în a treia competiţie engleză, bucurîndu-ne ocularul cu cîţiva new entry. Jeremie Alidiere, Denilson, Theo Walcott, Diaby, chiar şi Traore, titulari în locul mult mai titraţilor lor colegi, mi-au amintit de Davids şi de Kluivert, de fraţii de Boer şi de van der Saar, pe vremea cînd creşteau împreună pentru a pleca, precum Cireşarii, în cucerirea marii comori, Liga Campionilor.

De aici deja devine şi problema noastră. Pentru că Dinamo (deoarece nu cred că liderul mai poate rata titlul) n-are nevoie de aşa ceva. De o echipă care să nu prindă locul de Ligă în campionatul ei, dar să triumfe în cea mai importantă competiţie a cluburilor. Iar Arsenal, în opinia mea, poate fi aceea, mai repede ca Milanul sau Valencia, de exemplu. Scepticii mi-au transmis că mă arunc prea tare gîndind că după finala de anul trecut gaşca de pe Emirates ar putea deveni regina Europei anul ăsta. Şi s-ar putea să aibă dreptate. Miercuri seară însă, revăzînd cam acelaşi film, după Liverpool – Arsenal 3-6 şi Tottenham – Arsenal 2-2 (de la 0-2), mi-am închipuit ce efect ar putea avea o nebunie infantilă. Un tupeu inconştient. O dezinvoltură fermecătoare. Şi m-am întrebat dacă nu cumva aceste atribute, presărate peste modul meticulos de lucru al lui Wenger, peste filosofia lui pozitivă şi peste foamea de performanţă ale unor aliadieri, nu pot compune alchimia unei mari performanţe.