Rugby: negația perfectă
Există un joc anume care insistă să demonstreze că desăvârșirea e dată de limite. De tot ce nu e sau nu se poate. Asta înseamnă să joci rugby cu adevărat.

Cupa Mondială are loc în Japonia și se potrivește foarte bine cu modestia austeră a societății gazdă. Lipsește cultul vedetei și rugby-ul ne arată iar că jocurile mari și sportul profund nu presupun idoli. Lipsesc, tot spre îmbogățire, și negocierile și nesupunerea șireată în fața legii. Cel mai violent joc de echipă cunoscut de la încetarea vânătorii de dinozauri încoace nu admite încălcarea regulilor.
Nici măcar din partea arbitrilor. După primele meciuri de Cupă Mondială, World Rugby – directoratul international al jocului – a dictat arbitrilor o scrisoare de căință. Prea multe placaje înalte și ofsaiduri la limită au rămas nesancționate. Arbitrii și oficialii video au semnat fără să crâcnească. Dar cea mai recentă negație productivă a rugby-ului e surparea aristo-clanului anglofon. Japonia a bătut Irlanda, fără să ceară ajutorul norocului. Japonia știe rugby pe de rost, cu dezinvoltura unei mari puteri. Operația a pornit de la zero și a urmat modelul care a dat, de la sfîrșitul anilor ’60, dominația în electronică și IT.
Cupa Mondială a confirmat în văzul lumii ceva ce, în alte jocuri, ar fi considerat un neajuns enorm: lipsa de cazuri speciale, excepții și atenție la imagine. În fotbalul sau tenisul jucat la cel mai înalt nivel, tot aceast atelaj de unicități și pretenții dau cultul și melodrama. În rugby, lipsa lor asigură libera circulație a valorii. E de presupus că Noua Zeelandă va câștiga Mondialele din Japonia, dar până și dominația All Blacks e un test continuu. Un soi de Federer pus la șmotru și alergat cu trofeul în brațe.
Negația e principiul de bază al rugby-ului și tocmai acest soi de frustrare sistematizată asigură atât valoarea cât și lipsa de popularitate globală a jocului. Lipsurile și limitele transformate în performanță fac esența acestui joc nemilos cu speculația și talentul neintegrat. Și mai lipsește ceva de la Cupa Mondială 2019: noi. Din motivele de mai sus.