Ziua cînd fotbalul a făcut infarct

Cea mai iubită trupă de peste Atlantic se stinge uşor, dar sigur. Heleno de Freitas, Garrincha ori Nilton Santos nu mai pot interveni

Morişca se pornise la drum pe 12 august 1904. Flavio Ramos nu mai putea! Simţea […]

Cea mai iubită trupă de peste Atlantic se stinge uşor, dar sigur. Heleno de Freitas, Garrincha ori Nilton Santos nu mai pot interveni

Morişca se pornise la drum pe 12 august 1904. Flavio Ramos nu mai putea! Simţea cum creierii îi vor lua foc. Algebra liniară, o „frumuseţe”, cu spaţiile vectoriale, cu matricile, bleah… Scoase o foaie, scrise pe ea două rînduri şi o împinse, pe şestache, către prietenul „Manu” Sodré. Certificatul de naştere al unei echipe de fotbal. Îşi înţepa tovarăşul cu întrebarea dacă n-ar fi logic ca frumosul lor cartier să posede o trupă de soccer. Atunci, după ore, i-au pus bazele. „ELECTRO CLUB”, suna interesant pentru acum o sută şi ceva de ani, nu?

Peste o lună, la o băieţească în casa lui Ramos, mama, Dona Chiquitota, auzind numele, îi făcut de rîs. „Doamne, da cîtă imaginaţie aveţi! Ce e, mă, denumirea asta englezească la noi, în Rio de Janeiro? Îi ziceţi BOTAFOGO!”. Le dădea de mîncare, ce puteau face? Şi aşa îi rămase numele.

24-0, scurt, de încălzire
Au pornit repede, campioni în 1909, 1910, 1912. I-au pişcat pe unii de la Sport Club Mangueira cu 24-0, scor care a rămas, pînă astăzi, cea mai mare diferenţă din fotbalul brazilian!

Heleno de Freitas a fost primul zeu al lor. Fuma ca şarpele, nu juca decît parfumat cu odicolon, frizură trasă cu pieptenele de os, stins vremelnic, la opt luştri de viaţă. Carvalho Leite, un atacant care dădea goluri pe uscat, în aer, pe apă, oriunde. Juvenal, nu latinul cu „Satirele”, ci tipul cu 384 de meciuri. Apoi Quarentinha, cel care rupea plasele cu stîngaciul, omul care nu a fost văzut rîzînd niciodată. Intra, puncta, umilea portarul şi pleca în legea sa. 313 goluri marcate!!!

Şi Garrincha, o, Mané, tu, „Bucuria oamenilor”, campion mondial în 1958 şi 1962. Băiatul care îţi înnoda beţele într-o cabină telefonică. Vestiarul gazdelor de pe „Maracanã” îi poartă numele. Şi Nilton, Nilton Santos. Care nu l-a prins să caute în Dicţionarul Explicativ al Fotbalului. La „fundaş stînga” e poza sa. 723 de meciuri numai pentru Botafogo, numai pentru „A Estrela Solitaria”. Piston. Urca în atac, cobora în apărare, urca în atac, cobora în…

Jairzinho, unul dintre cei doi jucători care au reuşit să marcheze la fiecare meci prezent de la o Cupă Mondială (celălalt e Ghiggia) a asudat şi el tricoul „O Glorioso”.

Primele înţepături
Istoria începu a prinse rugină la un secol de la naştere. Banii dispăruseră, salariile întîrziau la infinit, Flamengo, Fluminense ori Vasco pîndeau, asemenea hienelor, sponsorii stăteau pitulaţi în păpuşoi. Fotbalul a simţit, atunci, prima înţepătură în dreptul inimii. Botafogo, celebra echipă, retrograda în liga a doua. Tragedia n-a durat decît un an. S-a uitat repede. Mai un „Loco” Abreu, mai un marele Seedorf, gata, spectacolul revenise.

2014 pornise prost. Prost de tot. Patru victorii flauşate, cinci egaluri, şase înfrîngeri. Iarăşi înţepături.

Pe 30 noiembrie, în etapa a 37, o rezervă, Leandro Damião, plictisit pe bancă, a intrat pentru a stinge, definitiv, lumina. Santos – Botafogo 2-0, a 22-a bătălie pierdută şi, din nou, liga a doua. Infarctul se produsese. Cu zece ani în urmă, existau speranţe. Acum cerul era negru. Ca dungile de pe tricourile jucătorilor.

Atlanticul funcţionase asemenea unei forţe tampon. Europenii, prea ocupaţi cu ligile lor, n-aflaseră mare lucru, dar singurul club din lume care a cucerit trofee în trei secole diferite (Botafogo deţine o grupare de canotaj, fondată în 1894, cu care a fuzionat în 1942) e pe moarte.

Sursa: botafogo.com.br

Garrincha (stînga) şi Didi (trecut, şi el, pe la Botafogo), campioni mondiali cu Brazilia

Fanii lui Botafogo au făcut, mereu, spectacol pe Maracanã. În ultima vreme, degeaba