Şahul ce-a salvat Sevilla

În timpul Reconquistei, vizirul Ibn Ammar i-a dat, de cinci ori, şah-mat regelui Alfonso al VI-lea, obligîndu-l să plece din Andaluzia. Un singur om n-a gustat duelul: El Cid Campeador

Doar aici, în cort, e mai răcoare. Pajii […]

În timpul Reconquistei, vizirul Ibn Ammar i-a dat, de cinci ori, şah-mat regelui Alfonso al VI-lea, obligîndu-l să plece din Andaluzia. Un singur om n-a gustat duelul: El Cid Campeador

Doar aici, în cort, e mai răcoare. Pajii mişcă fin frunzele uriaşe, altfel poţi muri. Soarele Andaluziei prăjeşte tot! Mohamed ibn ’Abbad al-Mu’tamid, califul Sevillei, îşi mîngîie iubitul pe obraz. „Ibn Ammar, lumina mea, trebuie să ne salvezi! Dacă nu de tot, măcar pentru moment. Am dat veste fraţilor noştri, dar abia cred că adunăm 30.000 de suflete. De la iscoadele mele am aflat că ar avea dublu. Du-te, grabnic, fă ceva şi Allah fie cu tine!”. Îl sărută şi Ibn Ammar se face nevăzut.

E Anul Domnului 1078. Ibericii creştini au pornit, de vreo 350 de ani, Reconquista, redobîndirea pămînturilor lor de la musulmani şi mauri. Califatele rezistă, regii spanioli se macină între ei. Alfonso al VI-lea e cel mai răsărit. A ţesut intrigi, a scăpat de atentate, a mirosit trădătorii. Domneşte peste Leon, peste Castilla ori Galicia. A pornit cu oaste mare, cavaleri cîtă frunză şi iarbă. 60.000 de suflete în frunte cu Don Rodrigo Diaz, El Cid Campeador, eroul ibericilor. Mai au puţin şi purced la atacul decisiv.

Abanos, santal, aur
Ibn Ammar e om cu carte. Poet, iubitor de şah. Zice-se că n-a pierdut, la a sa viaţă, nici o partidă. Ştie meşteşugul jocului de la persanii cei bătrîni. Trebuie să-şi salveze fraţii, Sevilla, unde al-Mu’tamid îl unsese mare vizir.

Află că Alfonso e „mort” după tabla de şah. Pune oameni să-i facă, rapid, cel mai frumos joc de pînă atunci! Iese o minunăţie, din lemn de abanos şi aur, cu miresme de santal. Ahhh, mare-i Allah! Ia piesele şi merge cu ele la poalele Sierra Morena. Intră în cortul creştinului. Are vorbele scufundate-n miere. Alfonso, „Bravul”, prinde a-l întreba ce duce în cufăraş…

Ajung la o înţelegere. Dacă arabul pierde, face plecăciune şi lasă minunăţia acolo. Dacă Dumnezeul regelui nu-l ajută, ibericul trebuie să dea o boabă de grîu pentru prima căsuţă, două pentru a doua, patru pentru a treia, 16 pentru a patra şi tot aşa. Legenda-i veche, vine tot de la persani. Ibn Ammar e şi matematician. Ştie puterea unui 2 la puterea şaizeci şi ceva. Numere pe care omenirea nu le putea concepe. Triliarde, biliarde… El Rey însă nu-i fazan, simte că ceva e în neregulă. Îşi convoacă, alături, cavalerii. Dar arginţii mahomedanului dăruiţi cui trebuie fac minuni şi regele e sfătuit să joace! Prinsoarea se pune!

Fair-play de la 1078
Vizirul rupte tot. De cinci ori şah-mat. Alfonso are oameni care socotesc. Producţia pe ani buni din toată Castilla n-ar putea acoperi rămăşagul. Vrea să renunţe, să dezlege pariul, să-l treacă prin sabie pe impertinent. Dar cavalerii îi arată obrazul… Ibn Ammar e ca hiena. Simte… „Mărite – zice şi pleacă ochii – nu voi a te pune la adunat grîu, nu e de Înălţimea Voastră ist gest. Dar, ca semn al mărinimiei, poate nu atacaţi micuţul nostru Califat”… Alfonso e prins la colţ. Acceptă. Cidul urlă în tabără cînd aude una ca asta, dar cuvîntul regelui e cuvîntul regelui.

Solul e galant pînă la capăt, doarme cu şcoala diplomaţiei pe pernă. Lasă jocul de şah lui Alfonso, captivat de mirosul pieselor şi de poleiala aurului. Tura şi nebunul nu apucă să se odihnească în sacul din piele de Cordoba, cînd trompetele dau semnal de strîngere a taberei. 60.000 de suflete fac cale întoarsă.

La auzul veştii, al-Mu’tamid prinse şi mai mare drag de jucătorul de şah care, în cinci partide, salvase Ta’ifa Işbilia.

La ceas de noapte, cînd Alfonso al VI-lea încă mîngîia minunăţiile dăruite, un singur om jura moarte păgînilor: Cidul!

Sursă: ABC

Pictură medievală ilustrînd celebra partidă