Prima dintre egale!

A plecat din Fukushima să cucerească „Acoperişul Lumii”. Şi a reuşit, deşi şase minute a stat la taclale cu Sfîntul Petru, deşi femeile n-aveau voie pe Everest, deşi…

Nu-i plăcea istă treabă. Deloc. Nu concepea ca ea, o […]

A plecat din Fukushima să cucerească „Acoperişul Lumii”. Şi a reuşit, deşi şase minute a stat la taclale cu Sfîntul Petru, deşi femeile n-aveau voie pe Everest, deşi…

Nu-i plăcea istă treabă. Deloc. Nu concepea ca ea, o Fiică a Muntelui, să se înscrie la un concurs de cucerire a „Acoperişului Lumii”. Da, aşa se născuse! Cînd Junko avea cîteva luni, au apărut uristoarele cu tava. N-a ales oglinda, nici banii, nici pixul. A tăiat, în aer, cu degeţelele ei mici, forma unui piolet. Lumea s-a speriat.

Se născuse la Fukushima, cînd cel de-al Doilea Razboi Mondial prindea a muşca din omenire. Era a patra cînd, dimpreună cu nişte colege şi cu un profesor, au urcat pe Asahi şi Chausu, două vîrfuri niţeluş peste 1.900 de metri. Atunci şi-a dat seama că muntele o atrage. Însă în Japonia acelor ani aveai nevoie să treci peste multe bariere: nu te puteai căsători cu cineva care nu terminase colegiul. L-a luat de soţ pe Masanobu, căţărător şi el, dar fără multă şcoală; îl iubea şi, ambii, iubeau înalţimile; a început să practice alpinismul profesionist, deşi auzea, tot timpul, alăturarea „femeie egal cratiţă”…

Cerere aprobată în patru ani
În 1971, a făcut cerere către statul nepalez. A primit-o. În primăvara lui 1975. N-a disperat. Cei de la ziarul „Yomiuri Shimbun”, fondat pe la 1874, adunaseră 100 de femei în încercarea de a alcătui o expediţie care să cucereasca Everestul. Se calificase în primele 15. La final, plînsese. Nu de bucurie, ci de ciudă că nu putuse să facă asta de una singură, cu forţele ei, că trebuise să dea probe „de calificare”, filmate, că participase la un circ. Ea, o japoneză, să nu reuşească? Seara, acasă, şi-a dat seama că asta era, însă, singura şansă.

Nu-i era frică. Îşi făcuse mîna pe Cervino, pe Mont Blanc, pe Annapurna 3… A ajuns în Katmandu la început de mai, 1975. A decis să calce pe urmele lăsate de Sir Edmund Hillary, primul om de pe Everest. Nouă şerpaşi erau alături de grupul de 15 nipone. Pe 4 mai, să fi fost cam 12:30, a auzit ceva. Nu mai trăise astfel de clipe, dar ştia ce e. O avalanşă. Cortul i-a fost spulberat, la 6.300 de metri de pămînt. Acoperită de zăpadă. Şase minute n-a putut respira. În 99 la sută dintre cazuri, ai nevoie de popă. Ea a scăpat. Două zile nu s-a mişcat. A auzit vorbindu-se de elicoptere de salvare, de spital. Fugiţi de aici!

16 mai 1975. Orele astrale ale Omenirii
Pe 16 mai 1975, la orele dimineţii, adică la nici două săptămîni de cînd fusese îngropată, la propriu, ajungea aproape de vîrf. Nu mai putea, dar cum era să clacheze la 8.833 de metri? A fost prima oară cînd a suduit: „De ce alpiniştii de dinainte nu au povestit că pentru a ajunge la 8.848 e nevoie să treci peste acest «cuţit?»”. Un bloc de zăpadă de forma asta… N-avea cum să se oprească. S-a uitat la Ang Tsering, şerpaşul care i-a fost alături non stop şi care a salvat-o de la moarte. Ca şi Tenzing Norgay, cu Hillary, cu 20 de ani în urmă, şerpa i-a făcut semn. „Tu, tu trebuie să urci. A ta e onoarea. Posteritatea”. Şi a urcat pe peticul acela. „Lat cît un tatami”, avea să spună. Ea, JUNKO TABEI, japoneza, al 36-lea om care cucerise Chomolungma, devenea prima femeie din istorie cu poză pe vîrful Everest. Abia acum începea greul. Trebuia să coboare…

N-a oprit motorul. În 1992 a devenit întîia fiică a Evei care urca pe cele mai înalte vîrfuri de pe toate cele şapte continente. 69 de vîrfuri celebre trecute pe răboj. Ajunsă la 74 de ani, Junko a renunţat la expediţii de puţină vreme, dedicîndu-se proiectelor de conservare a mediului montan. Prietenii jură că pînă mai ieri au văzut-o cum culca, anual, la pămînt, trei-patru culmi de soi…

La aproape 70 de ani, Junko a pus la pămînt „Pico Bolivar”, cel mai iscusit vîrf din Venezuela, cu 4.981 de metri…

Astăzi, doamna Tabei lupta pentru conservarea Everestului