Tragedia happy end

În 1984, la Olimpiadă, Gaby Andersen a atins infinitul. După care s-a întors printre pămînteni, pentru a întreba: „Ce am făcut atît de special?”

„Ok! Am murit! Atunci de ce mai văd siluete şi mai aud voci? N-am crăpat? […]

În 1984, la Olimpiadă, Gaby Andersen a atins infinitul. După care s-a întors printre pămînteni, pentru a întreba: „Ce am făcut atît de special?”

„Ok! Am murit! Atunci de ce mai văd siluete şi mai aud voci? N-am crăpat? Atunci de ce dracu’ picioarele, mîinile, tot corpul nu mă mai ascultă?”. Nu ştie dacă gîndeşte ori o forţă nevăzută, cu mîini puternice, îi bagă, cu o seringă, ideile direct în creier. Îi e cald, infernal de cald, gîtul îi e uscat precum un şorţ de sudură, pantofii de alergare par că au undeva pe la 70-80 de kilograme… Stop! Filmul înapoi!

Bate-n 40 de primăveri. E instructoare de schi în Elveţia, dar concurează la proba de maraton! Tare, nu? Deţine recordul la 10.000 metri în Ţara Cantoanelor, a cîştigat primul Maraton International al Californiei… Ştabii au zis că e cazul ca acum, în 1984, la Olimpiada de la Los Angeles, să introducă, pentru prima oară în istorie, „proba-probelor” la feminin. Cînd s-a înscris şi şi-a văzut „gravat” în computer numele, Gabriela „Gaby” Andersen, s-a gîndit că a comis-o. Era bătrînă pentru aşa ceva, putea să rămînă la chestia aia cu instructoare de schi, se apucase de un curs de design floral, îi plăceau grădinile, curse sisifice îi trebuiau ei? Ştia însă că e ultima şansă. Peste patru ani, la 44, ar fi fost, deja, „pensionară” în materie. Un fel de cîntec de lebădă. Nu era sigură că mai „duce”. Cu fix nouă luni în urmă, rupsese panglica la Sacramento, „înghiţise” peste 42 de km. Apoi, cu o jumătate de an îndărăt, la Phoenix, nu terminase nici 10.000 m. Ce să creadă?

Umiditate între 70 şi 93 la sută!
Au pornit la drum dimineaţa, la 8:00, din Santa Monica. Termometrul oficial arăta 66 F, undeva pe la 18 în gradele noastre, Celsius. Nu era cald, dar în aer se simţea ceva înăbuşitor, ceva umed şi cald deopotrivă. Umiditatea? Între 70 şi 93 la sută!!! Au decolat uşurel, dar, la un moment dat, Joan Benoit, favorita, a luat piciorul de pe frînă. Au lăsat-o să se ducă, ce să-i facă? Ea, Gaby, a ţinut pasul. Simţea că se sufocă, şi-a turnat tone de apă rece pe şapca albă, însă degeaba. A rezistat 41 de kilometri. 41 de kilometri şi încă puţin.

Atunci i s-a rupt filmul! Chiar în buza stadionului. „Fusese cald. La intrarea în tunel era zăpuşeală. Alergasem în soare, dar avusesem aer. Intrasem la umbră, dar oxigenul bubuia”, îşi aduce aminte. Scurtcircuit! Corpul a început să nu o mai ajute! Picioarele o luau razna, mii de ace îi săgetau mîinile! Arăta ca o găină căreia tocmai i se tăiase gîtul! Trecea de pe un culoar pe altul, părea că se va prăbuşi, se oprea, apoi pornea cu putere. Trei medici au dat să o ajute. S-au stăpînit! Regulamentul olimpic e clar: orice mînă de sprijin însemna descalificarea!!! Da, dar femeia asta, pe care 140.000 de mîini o aplaudau, era la un pas de moarte! Grete Waitz, „argintul”, începe să urle că totul se termină în tragedie! Iar sar doctorii, iar se înfrînează. Pare că trupşorul acela firav supravieţuieşte din inerţie… Dar nu abandonează… Face 400 de metri, ultimul tur, în aproape cinci minute! Trece a 37-a linia, dar nu ultima. După ea mai vin şapte…

După două ore e „apt combatant”
Cade în braţele oficialilor! Miracol, peste două ore e pe picioarele ei! Se vorbeşte despre deshidratare, despre o comoţie cerebrală… Peste 10 ore dă interviu. E mirată: „Nu e logic să încerci să termini o cursă? Nu înţeleg ce am făcut atît de incredibil încît toată lumea să vrea să-mi facă o poză. Sportul ăsta nu înseamnă numai să cîştigi, ci să te bucuri că ai putut concura contra celor mai bune din lume!”. Punct.

Astăzi, la 68 de ani, Gaby are grijă de florile unui hotel din Idaho. O accidentare a scos-o, definitiv, din circuit, în 1991. Bagă, în continuare, concursuri de country ski şi nu se dă deoparte de la mountain bike. Din cînd în cînd, trage cu coada ochiului la o foto din living. Cine naiba ar ţine o imagine cu o tipă ce se împleticeşte? Undeva, pe tricoul roşu, are desenată o cruce. Unii zic că vine de la steagul elveţian. Alţii, că acolo e localizată Inima…

La 39 de ani, Gaby a făcut cursa vieţii. La propriu şi la figurat…

LA 84. Cea mai frumoasă amintire pentru o atletă care a terminat pe locul 37…