Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

MM, băiatul care a atins infinitul

Pînă la 23 de ani, Michael Maldonado a atras, precum un magnet, toate bolile din lume. Toate! Fitnessul şi sala i-au salvat viaţa. Cei mai buni prieteni ai săi? Branula, seringa, banda, gantera

Povestea-i circulă pe net. O viaţă […]

duminică, 3 martie 2013, 10:23

Pînă la 23 de ani, Michael Maldonado a atras, precum un magnet, toate bolile din lume. Toate! Fitnessul şi sala i-au salvat viaţa. Cei mai buni prieteni ai săi? Branula, seringa, banda, gantera

Povestea-i circulă pe net. O viaţă comprimată în vreo cinci minute de youtube. Atît. Unii trecem peste ea…

00.03. Prima oară i-au găsit diabet de tip 1. Traducere: insulinodependent. La patru ani, cînd abia lepădase pampersul. Părinţii i-au explicat ce este o injecţie, la ce foloseşte, apoi corpul i-a fost ciuruit. Miliarde de ace l-au pătruns. N-a plîns o secundă…

Începuse a simţi fluturi în stomac, cînd, la o petrecere, pac!, zahărul ăla nenorocit nu l-a lăsat să danseze, la sentiment, cu o domnişoară. Explicaţie: trei luni de comă profundă şi pierdere uriaşă de greutate. Medicul i-a privit fişa. Michael Maldonado, 13 ani: „Mike, uite cum stă treaba. Eşti anemic, trebuie să cîştigi masă musculară, să pui pe tine, ce s-o mai lungim. Altfel, puştiule, mori!”. Mda, bună încurajare, dar de ce să păcăleşti pe cineva prieten la cataramă, de zece ani, c-o seringă?

Carbohidraţi cu insulină, meniul perfect…
Da, ştia, carbohidraţi, dar cum să meargă ăştia cu insulina?! Specialiştii i-au zis că nu-l prea văd, vreodată, musculos… La 16 ani, a intrat la „24 hour fitness”, din Fontana natală, undeva, în California. A „tras” puternic un an, hainele îi deveneau mici, zahărul din sînge se stabiliza. Avea 36 de kilograme cînd a păşit acolo, da, treizecişişase!, în 24 de luni sărise de 60… Muncea mult, enorm la sală. Apoi…

Apoi, la un control de rutină, pe la 19 ani, doctorii i-au zărit nişte umflături pe corp. Spicuim din fişa medicală: pneumonie. Scădere în greutate de la 72 de kilograme la 40 în două săptămîni. Altfel spus, trei kg pe zi! Cei în halat l-au băgat la tot felul de probe. Stop-cadru pe tăbliţa patului: „Mike Maldonado, 20 de ani, Limfomul Hodgkin”… Numai cînd îl scrii şi parcă îţi tremură tastatura. Cancer all inclusive. Cu chimioterapie, cu radioterapie, cu căderea părului, cu anemie, cu leşinuri, cu stări de vomă perene… Alooo, stop, vorbim doar de un om, nu de zece! Stadiul 4. Iar nu ne înţelegem! Pe scurt, doi, hai, maximum trei ani de viaţă. Cu un transplant de măduvă, poate-poate prinde 25…

Spitalul, a doua sa casă
A intrat, iar, la sală. Nu se temea de moarte, stătuse mai mult în spital decît în afara lui, dar parcă viaţa era frumoasă. A naibii de frumoasă! Transpira, zilnic, pe bandă, la extensoare, cu greutăţile. Medicii i-au zis că, la ce are, fitnessul nu-l prea ajută. Sub inimă adunase de-o tumoare…

Pe youtube, viaţa i-a ajuns la 3.40. În realitate, 14 luni de chimio, chiar şi cu două şedinţe pe zi. Un elefant n-ar fi rezistat. Degeaba… Alte trei luni de radiaţii. Nimic! Singura soluţie, o măduvă de la altcineva. Nu se găsea nimeni. Au zis să încerce cu celule stem. „Dacă se prind, cam după nouă luni ar trebui să funcţioneze”, i-a auzit pe cei în halate albe… Minune! După opt zile, corpul său producea celule „curate”. Fitnessul acela…

Să mai prindă, poate, o ultimă aniversare acasă…
La 20 de ani i-au dat drumul din spital. I-au zis să prindă şi el ultima aniversare a zilei de naştere alături de cei dragi… Cu branula în mînă, în pat, în camera lui, a început să facă abdomen. Da, la singular în prima zi. Apoi, două, trei, patru. Cîtă voinţă să încapă într-un corp sub 50 de kilograme? A revenit, în aplauze, la „24 hour fitness”. Spera să reajungă ceea ce a fost. Învinsese cancerul… Pentru 11 luni… Chimioterapia şi radiaţiile îi afectaseră inima… „Dacă nu te laşi de sală, în maximum un an şi jumătate faci atac de cord!”. Pe bune? A ajuns la 23 de ani.

Merge, zilnic, la sală. Cu multă vreme în urmă, banda şi gantera i-au salvat viaţa, acum o să le abandoneze? Îşi pune căştile în urechi şi dă-i!… Ritm de rap…

„De-aş fi ce nu mai rîde,
Adică mort de-aş fi –
De moarte tot aş rîde
Aş rîde de-aş muri!”

mike2.jpg
Michael nu mai ştie cînd a arătat bine şi cînd nu. Tot ce ţine minte e că sala l-a salvat…


mike3.jpg
„24 hour fitness”, locul unde Mike a arătat că există viaţă după cancer

Comentarii (18)Adaugă comentariu

artmir (5 comentarii)  •  3 martie 2013, 10:58

O lectie de viata. Bravo!!!

OFERTE (2 comentarii)  •  3 martie 2013, 10:59

interesant articol, dar pare si putin cosmetizat

Mihai (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 11:15

mda… IMPRESIONANT!

zoff (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 11:16

Mi s-a zbarlit pielea pe mine. Incredeibil………Cand citesc despre asemenea cazuri imi dau seama ca sunt un om foarte norocos ca sunt sanatos.

vasim (37 comentarii)  •  3 martie 2013, 11:28

Sportul este foarte important in viatza!
Fara el e foarte greu in ziua de azi cand miscarea este tot mai putzina!
Suntem sclavii birourilor si acest lucru ne afecteaza sanatatea.
Omul a fost la inceputuri vanator, alerga zeci de km pe zi, iar azi cati km facem ?
Normal ca corpul omenesc se revolta, iar sala de fitness este o alternativa si o solutie!
Frumos articol!

Tibi (6 comentarii)  •  3 martie 2013, 11:59

Baiatul asta doreste intr-adevar sa traiasca !

Tavi (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 12:23

Inca o dovada ca daca vrei sa traiesti, traiesti, nu te iei dupa macelarii si spagarii de doctori.

Blatula (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 13:03

Un om care a ajuns cu spatele la zid si nu s-a lasat doborat, a realizat ca de acolo mai poate merge doar inainte. Putea sa se intinda pe jos si sa-si planga de mila asteptand moartea, dar a ales sa lupte pana la capat facand ceea ce-i place. Inca o dovada ca mintea invinge materia, totul este sa crezi cu adevarat.

eugen (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 13:33

poate scrii si ca insulina este cel mai puternic anabolizant

ikinga (1 comentarii)  •  3 martie 2013, 14:57

Lenesii obezi inca relativ sanatosi ar putea invata ceva di povestea asta!

gima (99 comentarii)  •  3 martie 2013, 16:39

impresionant!
bravo tata! sa-ti creasca mare bebicul!

seba (98 comentarii)  •  3 martie 2013, 17:39

alta poveste de duminica interesanta

Bibi (213 comentarii)  •  3 martie 2013, 18:44

Catalin, multumesc !

robert (1 comentarii)  •  4 martie 2013, 11:20

sportul e viata !!!

Marco Angel (1 comentarii)  •  5 martie 2013, 13:22

ALL THE RESPECT IN THE WORLD ! Felicitari pt emotionanta poveste autorului 😉

vasco (25 comentarii)  •  6 martie 2013, 21:02

Poveste emotionanta,titlu inteligent ales.Am crezut ca e vb.de managerul (tuterul)lui becali.Si acel MM a atins infinitul,acela al nesimtirii si al ridicolului.

dan (226 comentarii)  •  6 martie 2013, 22:30

Acest om este un exemplu pentru ceilalti! A fost un luptator, iar acest lucru i-a salvat viata cand nimeni nu-i mai acorda decat putine sanse! Respect! Bravo domnule Oprisan pentru astfel de articole.Aici mai citesc si eu articole serioase despre oameni interesanti! Multumesc inca odata!

catalin dan (1 comentarii)  •  13 martie 2013, 7:53

Bravo Catalin,am o rugaminte,poti face un articol legat de TALENTELE noastre din fotbal care se pregatesc la cluburi mari din strainatate?…MULTUMESC

Comentează