Şoimul de la Mărăşeşti
Vasile Craiu, cel mai mare pilot de vânătoare din Primul Război Mondial, a fost un personaj magnific. Atlet, căpitan la 23 de ani, comandant de escadrilă, întâiul "AS" care a executat acţiuni pe timp de noapte. Astăzi, nu i se cunoaşte mormântul...
Când ţucălarul bătu flecurile şi salută, Eremia Grigorescu citea un ziar franţuz. Cei patru inşi din încăpere puteau jura că-l văzuseră cum se ridică de la birou şi merge fix către geamul cel mare, spre a nu fi văzut plângând. El, uriaşul general, zisese aproape şoptit: „S-a dus cel mai bun pilot de vânătoare pe care-l aveam”… Era 24 august 1918…
Îl ştia bine pe copil. Cândva, după o minune acrobatică, îl chemase chiar la masă. Mă rog, ceva improvizat, într-un cort, pe frontul Primului Război Mondial. Familia lui Vasile Craiu fugise din Ardeal în Gorj, la Novaci. Ăl bătrân, mustind de românism, suise tricolorul pe un turn al Primăriei din Arad. Era clar că nu mai aveau zile pe acolo.
Ăst mic venise pe lume… de Revelion. Unii zic că-n ultima zi a lui 1894, alţii, o tură mai târziu, în 1895. Orfan de tată, s-a tras spre Bucureşti, la „Cantemir Vodă”. Visa să zboare, dar vremurile erau grele. Peste capul său treceau Vlaicu, Bibescu, Blériot. Se băgase la Şcoala Pregătitoare de Ofiţeri de Infanterie.
Al patrulea din promoţie, cap de listă fiind viitorul mare general Socrat Mardari. Participă la campania din Bulgaria, primeşte medalia „Avântul Tăriei”. „Sportsman” desăvârşit, un atlet excelent pe distanţe lungi.
A zburat sub comanda lui Mircea Zorileanu
Dar Vasilică vrea sus. Face cursuri teoretice. E 5 iunie 1915 când urcă-n nouri avionul „Blériot XI” monoloc. E declarat „reuşit”, brevetul de pilot cu numărul 49, repartizat în Corpul de Aviaţie. În august 1916, intrăm în prima mare conflagraţie a omenirii. Prinde o escadrilă-mozaic, sub bagheta imensului Mircea Zorileanu. Nu-i vreme de acrobaţii.
La comanda Escadrilei Nieuport 10, intră-n luptă, în ianuarie 1917. În martie, pe 18, deasupra Baldovineştiului, obţine prima victorie a unui pilot de vânătoare, doborând un „Fokker”. În vară e rănit în luptă. Aterizează forţat, e dus, cu eforturi, la spital. Fuge de acolo, trece la manşă. Lasă o bombă în pădurea Scovarga, în mijlocul taberei inamice.
Aripile şi fuselajul sunt ciuruite. Ruşii îi atârnă „Sfântul Vladimir” pe piept. Francezii, „La Croix de Guerre avec Palme”. Românii, „Mihai Viteazul”. Generalul Henri „Burtălău” Berthelot vrea să-l cunoască personal pe românul care a executat primele misiuni în zbor de noapte în istoria aviaţiei noastre, fără a avea în dotare aparatura necesară. La 15 iunie e rănit în urmăr şi pilotează doar cu o mână!
Devine „Şoimul de la Mărăşeşti” şi este avansat, la excepţional, la gradul de căpitan, la numai 23 de ani. Cel mai tânăr comandant de escadrilă… Specialiştii în istoria militară spun că el – şi ai săi camarazi – au realizat peste 500 de misiuni în focurile WWI. Zburau în două-trei misiuni pe zi, opt-nouă ore! Un „AS” în vremea în care termenul nu lepădase pamperşii… Până în iulie 1918, avionul e casa lui. Atunci, „Nieuport 11” intră-n reparţii, pentru că arăta precum o sită.
O piesă n-a fost strânsă cum trebuie…
Vasile Craiu „fierbe” o lună de zile, cât e lăsat la sol. Apoi, în după-amiaza zilei de 24 august, când treaba e gătată, avionul e alimentat. Vrea să-l probeze. Îl angajează-n vrie. Se apropie la 100 de metri de sol, acolo, pe Aerodromul Bârlad. Câţiva gură-cască cred că acesta este sfârşitul, dar căpitanul redresează la două palme de pământ. Apoi, ultimul tur… La 18:45, avionul e glonţ în jos. O piesă n-a fost bine strânsă. Se aleargă spre locul dezastrului…
E înmormântat cu onoruri militare, la Bârlad. E dus pe un avion, cu un sobor de preoţi. Lumea e buluc pe străzi, spre a-şi cinsti cum se cuvine eroul.
Gorjenii nu-l lasă acolo, cum n-au lăsat-o nici pe Ecaterina. În 1927, îl reînhumează la Târgu Jiu. Din păcate, azi, locul mormântului său nu mai este cunoscut…
* Sursa: „Istoria aviaţiei române”, 1984