Drumul coapselor

S-au retras după 606 meciuri oficiale şi 75 de goluri, unele dintre ele cu plasa ruptă. Cînd se supărau, trimiteau mingea şi cu 120 km/h. S-au aflat în posesia lui Roberto Carlos

„Chiar ieri sporovăiam cu surata de peste […]

S-au retras după 606 meciuri oficiale şi 75 de goluri, unele dintre ele cu plasa ruptă. Cînd se supărau, trimiteau mingea şi cu 120 km/h. S-au aflat în posesia lui Roberto Carlos

„Chiar ieri sporovăiam cu surata de peste drum şi ne chinuiam să ne aducem aminte cînd prinserăm a înţelege că băiatul e sandilău. Da, chiar aşa, cînd?”

„Să fi călcat cam pe 11, poate 12 ani. Atunci cineva i-a băgat în cap o prostie. Ba nu una, două! Două am zis? Trei au fost, precum şamponu’; trei într-una: în Sao Paulo, unde voia el să izbutească, erau, la acea vreme, şase milioane juma’ de oameni; din ăştia, şapte erau fotbalişti; pitic, nu prea se înălţase, brazilienii erau miez de la mijloc în sus, nu în apărare – corect, prin ’70 fuseseră ceva excepţii, dar, hai să recunoaştem, mingicari în defensivă, mai răruţ; apoi, numele său, acelaşi ca al celui mai mare cîntăreţ latino din toate timpurile: 100 de milioane de discuri vîndute. De el îşi va aduce aminte lumea sau de cel care făcea să plîngă şi o piatră?… Cum naiba să reuşeşti? Nimeni nu s-ar fi băgat la aşa ceva… Doar el s-a încăpăţînat… Omul cu cea mai mare voinţă din lume…”.

Ridica greutăţi din pietre
„S-o luăm uşor. La 12 ani văzuse un film cu Arnold, sau cum îl chema pe ăla cu muşchii mari. N-avea mălai de fitness, de sală. Scurt, că pierdem vremea. A legat nişte cataroaie de o sfoară, şi-a luat o bancă de lemn, s-a pus pe spate pe ea, a aruncat frînghia peste un scripete şi s-a pus pe făcut pulpane. Cu o bucată de cretă a scris pe perete „Gloria e devoçao”. Şi trăgea, mamă, trăgea…Trăgea de noi”.

„La Uniao Sao Joao a ajuns la 14 ani. Se antrena 3 ore pe zi! L-a ochit Palmeirasu’, pe la 18 ani. Două ligi. A trecut la Inter, dar hodorogu’ de Hodgosn şi-a bătut joc de el. Le-a dat gol la debut, cu Vicenza, a tras de pe la 10-12 kilometri de poarta macaronarului. Ajunsese la patru ore de antrenament cu echipa, una suplimentară, solo”.

„Pedja”, Davor, Clarence…
„Prin ’96, unu’, şmecher, dat cu briantină, don Lorenzo Sanz, l-a cărat la Real. Cu Mijatovici, cu Suker, cu Seedorf. Rupsese deja în Copa America, da’ ne rupsese şi pe noi. Ia de colea: gol cu capul cu Zaragoza, prinţilor, gol cu capul, în 1997!!! Ştachia aia din meciul cu Franţa, cînd cheliosu’ de-l pupa Blanc pe ţeastă şi-a făcut cruce! El şi toată Omenirea! Gol cu Tenerife, din acţiune, fără preluare, de pe linia cornerului, în februarie 1998. Bombazo cu Barcelona, pe «Bernabeu», prin 2000, mîhnitul ăla de Arnau mai că dete în plîns de umilinţă. 84 de meciuri într-un an. Tranquillo! 354 de zile de împărţit la 84, egal 4,21. Adicătelea un meci la mai puţin de cinci zile: Cupă în Tenerife, întîlnire de campionat la Vigo. Champions League la Trondheim, partidă de «pretemporada» în Hong Kong, «amical» cu Brazilia, la Rio, meci oficial în Venezuela, joc la Madrid… Oauuuu, nu mai ştiam cît e ceasul, dacă afară e Soare ori Lună, ne trezeam numai în avioane. Da’ nu zicea nimic!!! Şase ore de antrenamente pe zi. Cu trupa. Plus una, una juma’, solo. Apăruse ziduleţul ăla din oameni de plastic, dracu’ să-l ia, na, pe Jesus Redendor că vorbim şi urît, şi se chinuia să dea peste el! De 100, de 1.000, de un miliard de ori”.

Călcat de hoţi în 2005
„Hoţii l-au gîdilat pe 24 iunie 2005, în timp ce dădea un interviu. Le-a zis cine e, i-au luat doar ceasul şi mobilul. Peste un an, devenea jucătorul non-spaniol cu cele mai multe meciuri din istoria lui Real Madrid. Cu 330. Driblase un băetan, Di Stefano, sau cam aşa ceva, ăsta avea unu mai puţin”.

„A strîns, cu seleçao, 125 de partiduţe. Finală de Mondial, ratată, în 1998. Finală de Mondial, neratată, în 2002. A cucerit tot ce se putea cuceri pe istă lume, mai puţin Cupa Spaniei”.

„S-a tras mai spre Asia, la Fener, s-a repatriat, la Corinthians, iar ne-a luat la rost şi, la 37 de ani, a reînceput să dea boabe din corner, specialitatea casei. La 38 era deja la Anji, la Kerimov ăla acasă. Ruşii, da, cu glume pe ei, catapultau banane. Pe unele le-a aruncat pe margine, pe altele le-a păpat…ironic. Kerimov i-a luat un Bugatti Veyron”…
„S-a retras la început de august. N-aţi avut vreme de el, eraţi ocupaţi cu Olimpiada, cu Usain…Înţelegem, de aia vă şi iertăm! Hai, la revedere!”

„Scuze, am uitat să ne prezentăm. Sîntem coapsele lui Roberto Carlos. Fotbalistul, nu cîntăreţul. De care dintre ei aţi auzit mai mult?”

Două lucruri i-au plăcut mult: viaţa şi să tragă la poartă!