Alexandru cel Mare şi fair-play-ul

A cucerit lumea la 21 de ani. La 25, ar fi putut distruge Imperiul Persan noaptea, dar a preferat o luptă dreaptă, ziua. Soldaţii lui se antrenau fără oprire. Juca polo călare, făcea scufundări, alerga. O imensă personalitate

Darius al III-lea, stăpân peste Imperiul Persan, ascultase, de două ori până acum, de sfătuitori. Se duelase cu Alexandru cel Mare la Issos, în 333 î.H., şi pierduse. Tinerelul acesta de 23 de ani plecase, apoi, să cucerească coasta estică a Mării Mediterane şi Egiptul, dar nu uitase de cei din Asia de Sud şi Sud-Vest.

Era clar că avea să se întoarcă. Ahemenidul încercase, la început, cu teritoriile. Ceda multe dintre ele, numai să fie lăsat în pace. Parmenion, unul dintre generalii macedoneanului, îi spusese să accepte: „Dacă aş fi Alexandru, aş zice «Da» şi aş termina războiul!”. A primit, imediat, răspunsul. „Aşa aş face şi eu dacă aş fi Parmenion!”. A doua oară, îi promisese mâna frumoasei sale fiice, Stateira a II-a, cunoscută ca Barsine. Degeaba.

Acum, Darius al III-lea venea cu propria propunere. Perşii jucau „changan”, polo-ul călare din ziua de azi, din cele mai vechi timpuri. Termenul definea un ciocan lung, cel cu care se lovea mingea. Aflase că Alexandru cel Mare era maestru la aşa ceva. Culmea, deprinsese sportul acesta de mic, chiar de la nişte persani, exilaţi tocmai la curtea tatălui său, ilustrul Filip al II-lea. I-a trimis, aşadar, un set complet, cu porţi, mingi şi ciocane, doar-doar s-o lăsa înduplecat.

Ceva de genul: „Hai să jucăm, să uităm de război!”. Al treilea refuz: „Eu sunt băţul acesta lung, iar mingea e Pământul”…

Soldaţii-atleţi se antrenau şi trei ore pe zi!
Veni anul 331 î.H. Alexandru se întorsese. Trecuse Tigrul, trecuse Eufratul. N-avea o armată, ci o uriaşă echipă de atleţi. Filip al II-lea născuse celebra falangă macedoneană. Soldaţii ţineau în mâini nişte suliţe lungi de 5-6 metri, o „sarrisă”, cu distanţă între ei. Fiul său perfecţionase maşinăria.

Ostaşii se pregăteau zi de zi, uneori şi câte trei ore. Atletism şi înot. Chiar marele rege se scufunda, într-un clopot de sticlă, sub apă. La ultima şedinţă tehnică, de jumătate de ceas, „sarrisa” trebuia ţinută cu o singură mână. Cea standard, de 4,6 metri, cântărea „doar” şase kilograme. Avea specialişti care hrăneau armata la mii de kilometri de casă, „nutriţioniştii” de azi. Programul de odihnă era foarte strict şi trebuia respectat ad-litteram.

Darius alesese ca loc de desfăşurare a bătăliei o zonă plată, câmpia Gaugamela, din Irakul de astăzi. Unii istorici vorbesc de 100.000 de oameni. Alexandru avea undeva la jumătate, maximum 47.000 de suflete. „Gazda” a pregătit pentru luptă tot: 15 elefanţi, mercenarii greci, 200 de care scitice, călăreţii din Bactria.

40.000 vs 300
Cu sângele tânăr clocotind, macedoneanul a vrut să atace de cum a sosit. Generalii l-au oprit. S-a trecut la odihnă. Pe înserat, când s-au trezit, au vrut să purceadă la luptă. La 25 de ani, cel mai mare spirit al Antichităţii, a refuzat. „Ce victorie e aceea obţinută noaptea? Vom aştepta până dimineaţă!”, ne povesteşte Plutarh că ar fi spus. Primul semn de fair-play cunoscut în istorie.

A doua zi, pe 1 octombrie 331 î.H., Alexandru a dat semnalul de atac. Falanga avea să lovească direct centrul liniei persane, ostenită pentru că stătuse trează toată seara, aşteptând atacul macedonenilor…

Deznodământul e greu de crezut: Darius a pierdut 40.000 de oameni, Macedon doar 300… Se ajunge în capitala Persepolis, care e trecută prin foc. Persanul fuge. Face, din nou, o propunere: include teritorii imense, dar tânărul nu vrea să audă. E 330 î.H. şi doreşte să-şi prindă viu duşmanul. Darius e ucis de satrapi, chiar de către vărul său. Alexandru porunceşte prinderea şi uciderea acestuia. Apoi predă corpul regelui soţiei sale, pentru a-i face îngropăciunea cuvenită. Fair-play din nou!

Imperiul Persan tocmai dispăruse.

* Sursa: „Alexandru cel Mare”, Paul Cartledge