Cum s-a întâmplat primul meci de rugby?

Studenţii români ce învăţaseră la Paris oboseau balonul oval în spatele statuii lui Mihai Viteazul. Până când Grigore Caracostea a organizat, în 21 septembrie 1913, un ”match” pe "Bonaparte", lângă fostul depou de tramvaie cu cai

„Cu tot respectul, terenul e gata până în septembrie?”. Grigore Gheorghe Cantacuzino nu-şi dorise fotoliul de primare al Bucureştiului, dar dacă băieţii din Partidul Conservator îl împinseseră de la spate, ce era să fi făcut? „Măi, omule, te-am minţit eu pe tine vreodată? Abia s-a uscat cerneala pe actul de cedare şi tu vrei să ai iarba crescută de un metru?”.

Venise-n martie 1913. În iunie, nişte domni de la Comitetul Central al Federaţiunilor Societăţilor de Sport din România trecuseră pe la el. Îl ştiau fiert pe automobilism, iubitor de înot, de drumeţii. „Nu ne daţi nouă arena?”. Păi, ce, el era om să refuze? Aşa că „Terenul de la Şosea”, cum îl ştiau toţi, trecuse în administraţiunea FSSR, contra unei chirii simbolice, de un leu pe an. 25 de hectare. Dar Grigore Caracostea, tânărul din faţa sa, era nerăbdător. Voia să joace acolo, lângă Şcoala de Agricultură. Voia să dea primul match de rugby de la noi…

De la Paris la coada calului lui Mihai Bravu
Caracostea obosise balonul oval în Franţa, unde mersese la studii. Pe la 1907, juca la Racing Club din Paris. Acolo-i aflase pe toţi „franţujii”. Uite, Henri Manu fusese titular în selecţionata „Oraşului Luminii”. Unii ziceau chiar că purtase banderola. Nae, Nae Mărăscu, lăsase impresie bună şi la Stade Francais, şi la Olympique Lillois. Mircea Iconomu dusese în cârcă trupa studenţească din Montpellier. Apoi, trecuse la Perpignan. Mişu Vardella, şi Vidraşcu şi cei ai lui Tănăsescu…

Când reveniseră în „Micul Paris”, se distrau la coada calului, în spatele statuii lui Mihai Viteazul, vizavi de Universitate. Făceau praf, făceau zarvă, aşa că între două contraatacuri, popa Ioan Politov, de la Biserica Rusă, ieşea să-i mai afurisească niţeluş… Dar Caracostea, un tip pe la 27 de ani, voia un cadru organizat, se săturase ca unul dintre buturi să fie copacii din mica pădurice din urma ecvestrei lui Mihai Bravu… Programase totul pentru 20 septembrie. În 1459, în ziua asta, Vlad Ţepeş semnase primul hristov oficial din Cetatea Bucureştilor, evenimentul trebuia sărbătorit.

Dar „Terenul de la Şosea” nu era gata. Panglica avea să fie tăiată abia pe 9 martie 1914. N-au potrivit, la perfecţiune, data. S-au văzut pe 21 septembrie 1913, când „s-a întâmplat primul match de la noi”. S-a mers la „Bonaparte”, pe un teren viran, pe locul vechiului depou de tramvaie cu cai, de cealaltă parte a Spitalului „Grigore Alexandrescu” din zilele noastre. O trupă era TCR, Tennis Club Român, grupare fondată în mai 1910. Cu Henri Manu, fraţii Iconomu, Radu Polizu. Cealaltă, Sporting Club, cu cei doi Hussar, Alexandru şi Jean, cu Rudy Schmetau, dar şi cu Alex Vraca, fratele lui George, pe care mulţi îl consideră cel mai mare actor român.

3-3 şi rejucare
Meciul e aprig, dar se termină nedecis, 3-3. Costumaţia e comică. Tricouri în culori diferite. Pantaloni de stradă, tăiaţi sub genunchi. Aveai ghete de sport, bine, dacă nu, cele de oraş! Arbitrul coborâse din „Neckermann”: haină strânsă pe corp, şapcă, echipament de golf. Se decide „rejucarea”. TCR învinge, în octombrie, cu 6-0, cu două încercări. Patru puncte pentru un drop-gol, trei – încercarea sau transformarea unei lovituri de pedeapsă. Sunt puţini sportivi, terenurile-s dure, spectatori, ici-colo, dar important e că s-a pornit la drum.

Caracostea, „părintele rugby-ului românesc”, nu se opreşte aici. Adună o echipă şi merge cu ea, în 1919, la Jocurile Inter-Aliate de pe Stadionul „Pershing”, de lângă Paris. Obţine prima medalie olimpică a noastră, în 1924, apoi, în martie 1931, devine preşedintele Federaţiei Române de Rugby. Francezii îi acordă „Legiunea de Onoare”, precum şi „Medalia de Aur pentru Sport şi Educaţie Fizică”.

* Sursa: Federaţia Română de Rugby