Coşarul din primul Tur

Maurice Garin, un italo-francez de 32 de ani, a câştigat întâia ediţie din Tour de France. Şi pe a doua, dar a fost deposedat de medalie. S-a retras, şi-a deschis un atelier de biciclărit. Puţini îşi mai aduc aminte de mustăcios

„Delatrre, fratele meu, notează: 19 litri de cicolată caldă, şapte de ceai tare, puternic, opt ouă prăjite, faci un mix de cafea şi şampanie cum ştii tu cel mai bine, te asiguri de cele 45 de cotlete, cinci litri de tapioca, fierbi două kilograme de orez şi iei câte midii poţi, clar?”. Cel care creionează acest meniu e coşar de meserie, un ciclist şi tocmai se pregăteşte să plece la drum într-o cursă de 701 km, 24 de ore în jurul Parisului, pe care, logic, o va câştiga.

Maurice Garin era, de obârşie, italian, dar scosese întâiul „oaaaa” la graniţa cu Franţa, cu vreo trei decenii înainte de 1900. La 15 ani curăţa hornurile. Fraţii săi, ciclişti profesionişti, ţineau un atelier pe la Reims, aproape de Catedrală. Nu era fiert pe pedale, dar, pentru a ajunge cât mai repede la muşterii, scosese 405 franci şi-şi cumpărase o bicicletă. Zbura cu ea, iar moflujii îl botezaseră „nebunul”, pentru că prindea o aşa viteză, de le zbura ţigla de pe case…

Locul al cincilea la „încălzire”
La 1902 l-au întrebat dacă nu vrea să se bage la o cursă adevărată. Aflaseră de el, aşa că i-au propus un Maubeuge – Hirson – Maubeuge, 200 km. A terminat al cincilea, dar, pentru că nu avea tehnică, s-a chinuit mult, s-a ales cu o insolaţie. Dar, de ce să mintă?, i-a plăcut!

A scos 850 de franci (3.500 de euro în măruntul zilelor noastre) şi şi-a luat o bijuterie de bicicletă ce cântărea „doar” 16 kilograme, cauciucuri pneumatice, o prinţesă. A vrut să se bage la Avesnes-sur-Helpe. Nu l-au lăsat, nu era profesionist. A rămas la start, a aştept să plece toţi „greucenii”, a decolat şi el şi i-a pierdut pe drum, pe toţi! Organizatorii nu i-au dat premiul de 150 de franci, pentru că nu era în regulă, dar spectatorii, entuziasmaţi de maniera în care concurase, l-au omenit cu 300…

Şi a venit 1903. Primul Tur al Franţei. Când au auzi, iniţial, de cinci săptămâni de pedalat, muşteriii au renunţat. Perioada s-a restrâns la 19 zile, 2.428 de kilometri. Pe lista de start, 144 de clienţi. Finalmente, doar vreo 60. Maurice Garin a terminat primul. „A fost o cursă lungă, anostă. Mi-a fost foame, mi-a fost somn, am plâns între Lyon şi Marseille”, avea să declare el. Primea 3.000 de franci, marele premiu.

În 1904 încheia tot pe primul loc. Prin decembrie, însă Uniunea Velocipedică Franceză punea cap la cap nişte declaraţii ale unor martori oculari şi-l deposeda de titlu. Nu se preciza clar de ce, dar zvonurile spuneau că Maurice trişase, se suise în maşină atunci când obosea. El şi alţi opt flăcăi.

Un paznic de cimitir jura chiar că l-a văzut cum îşi urca bicicleta într-un tren! Documentele oficiale aveau să fie mutate în Sud, în 1940, în timpul invaziei nemţeşti, se pierdeau definitiv după cel de-al Doilea Război Mondial, aşa că adevărul nu avea să mai iasă, niciodată, la iveală. Doi ani de suspendare şi o carieră frântă.

„Tata Garin”, scaunul şi cerul
Nu s-a supărat pe Tour, ci doar pe cei care deciseseră ist lucru. S-a tras la Lens, a deschis un atelier de biciclărit. „Tata Garin”, cum îl cunoşteau toţi, scotea un scaun în faţa porţii, îşi tuşina mustaţa, apoi privea cerul.

I-au dat medalii, i-au dat nume de stadion. Dar nu părea prea încântat. Apăruseră camerele de luat vederi. Nici în faţa lor nu dorea să apară.

Soţia, Desiree, s-a stins în 1952. Atunci, Maurice a pierdut busola vieţii. La 85 de ani umbla prin buricul târgului, se oprea în faţa unei clădiri mai înalte şi întreba: „Aici e punctul de control?”. Îl credeau nebun, îl duceau la poliţie şi, de aici, acasă. De unde să priceapă muritorii că el căuta, de fapt, hotelurile din 1903, de la primul Tur al Franţei, pe unde trebuia să treacă pentru a ştampila biletul…

S-a stins în 1957. L-au coborât la linişte în cimitirul din Sallaumines. Logic, alături de Desiree, soaţa cea iubită.

* Sursa: Memoire du cyclisme