Tov. Traian, „Bubi”, Britta şi raliul
Cu aproape 55 de ani în urmă, câţiva inimoşi de la "Steagul Roşu" năşteau prima întrecere oficială, cu 16 echipe, circuit de 400 de kilometri şi "super-specială" în Poiana Braşov

Când Petrică ambalează, ai senzaţia că „Trabantul 600” va decola. E frig rău la Braşov, la 7 dimineaţa pietrele-s crăpate-n patru. Dar el, cât şi a lui soaţă, doamna Britta, sunt cu încălzirea făcută, pentru că găsiseră o roată pe pană. E 28 noiembrie 1965 şi „diavolul” amintit, autoturismul cu numărul 1 de concurs, e gata să ia startul în cursă. Vorbim despre întâiul raliu adevărat din istoria noastră!
Povestea pleacă la drum la fabrica „Steagul Roşu”. Aurel Puiu e arhitect de profesie. Fratele mult mai celebrului Ovidiu, maestru al sportului, „Bubi”, cum este alintat, practică schiul şi, ocazional, întrecerile moto. De ceva vreme „fierbe” pe automobilism. „Raliul Dunării – Castrol”, început de niţică vreme, ce pleacă din Viena şi se opreşte la el în urbe, i-a făcut şi mai mare poftă. Bate la uşa tovarășului Traian Bobeanu, directorul comercial al marii uzine. Ştie că aici găseşte înţelegere şi sprijin, pentru că omu’-i minte luminată. „Ai regulament?”, „Da, încă din vară!”. „Ai echipe?”. „Da, 16!”. „Multe de la noi?”. „Da, nouă!”. „Bine, dă drumul la treabă!”.
Braşov şi Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară
Primul raliu românesc pleacă din Braşov. Trece prin Sighişoara, ajunge la Praid, hop, Miercurea Ciuc, Sfântu Gheorghe şi se termină cu o „superspecială” în Poiană. Pe drum e ca-n „Baltagul”. Concurenţii dau de ploaie măruntă, uneori ceva „mai insistentă”, de frig, de zăpadă, de „asfalt sticolos”. Urcă-n Regiunea Mureş-Autonomă Maghiară. Sunt fix 396 de kilometri. Treaba-i gândită la o viteză medie de 51 km/h. Pe drum sunt două controale orare secrete. Peter şi Britta Müller pleacă primii.
Unii se suie la volan la costum şi cravată! Tov. Traian e în maşină cu Virgil Matei, „doi concurenţi bătăioşi”, cu un „Fiat 850”, cu eşapamentul înlocuit cu o simplă ţeavă! „Bubi” concurează alături de un mecanic faimos, Ottmar Deubel. Otto şi Viorica Stephani impresionează prin virtuozitate. Ovidiu Puiu simte că al său „Renault 10” nu-l va asculta pe iarba stadionului, aşa că-l trimite pe „Titi” Pescaru sub capota din faţă, pentru a îmbunătăţi aderenţa roţilor.
La final, clasamentul arată aşa în acea zi de duminică. Pe primul loc termină Ovidiu Puiu şi Constantin Pescaru. Apoi vine familia Stephani, cu un „Fiat 600”, iar podiumul e încheiat de „Bubi” cu Deubel, tot pe un „Fiat”. Să nu-i uităm nici pe cei 25 de arbitri de pe traseu…
Toţi au emigrat…
Ovidiu Puiu, un sportiv imens, recunoscut pe plan internaţional, s-a retras odată cu… emigrarea. În 1969 a decis să „rămână”. A predat tot colegului de echipă, chiar şi pantalonii din piele, aflaţi pe inventarul federaţiei, şi a cerut azil politic în Elveţia. L-a primit în două luni şi jumătate. S-a angajat la uzina „Motosacoche” din Geneva, unde se „coceau” motociclete încă de pe la 1890… A fost momentul în care cariera sa a luat sfârşit. Din 1983 e cetăţean cu acte în regulă în „Ţara Cantoanelor”.
Aurel „Bubi” Puiu a devenit un pilot de elită. În 1967 cucerea, deja, „Raliul României”. Deubel emigrează şi el. Partenerul fratelui, „Titi” Pescaru, trece în barca sa şi astfel apare unul dintre cele mai frumoase echipaje din istoria automobilismului de la noi. Pentru că toţi cei din jurul său îşi luau zborul, la fiecare concurs internaţional era chemat în biroul secretarului de partid, spre a-şi exprima „intenţiile”. De fiecare dată revenea în patrie. „Era un veritabil aristocrat”, spun cei care l-au cunoscut. A devenit „Maestru al Sportului” în 1975. Dar campionatul intern e suspendat. Simte că nu mai are de ce să mai respire pe aici. Cere azil. Culmea, îl primeşte în 1977!
În 1984 revine, pentru o vizită, în ţară. La o lună după aceasta, pe 17 septembrie, în timp ce se afla sigur în casă, suferă o criză cardiacă. „Bubi” pleacă la doar 59 de ani…
* Surse: Adevărul, pitstops.ro